Mai privim miturile?

Foarte mulți filologi refuză să privească gestul lui Orfeu în mod literal. Mulți o fac din cauza unei tradiții, a unei educații care s-a adâncit în conștiințele lor, alții o fac din pur snobism sau dintr-o nevoie de abstracționizare din cauza unui spleen existențial. Înainte de toate, epicitatea mitului lui Orfeu trebuie privită în literalitatea sa, și anume faptul că Orfeu și-a întors privirea către Euridice când nu trebuia s-o facă, deși, dacă aștepta până să iasă la suprafață cu ea, ar fi avut-o pentru totdeuana. Ceea ce refuză clasiciștii și oamenii de litere sa vadă în acest mit este pura imbecilitate a acestui individ care, deși i se promisese fericirea până la sfârșitul vieții, azvârle totul dintr-o ochire: When Orpheus descends to Eurydice, art is the power that causes the night to open. Because of the power of art, the night welcomes him; it becomes the welcoming intimacy, the understanding and the harmony of the first night.

Un alt mit cel putin dubios pe care noi îl înțelegem foarte prost ca mit este cel oedipian. „Mitul lui Oedip” nu a rămas decât o sintagma goală. Este de fapt singurul mit pe care îl înțelegem în totalitate prin lentilele psihanalitice ale lui Freud. El nu există în sine, nu știm ce reprezintă cu adevărat ca mit, pentru că totul se reduce la un caz patologic, un caz psihanalizabil. Oedip voia să se culce cu maică-sa și pentru asta a trebuit să-l îndepărteze pe taica-su. Unde se află puritatea mitului pe care o vedem la un Prometeu, cel al fondării și al inovației, mit pe care îl putem simți și acum în cele mai mundane aspecte prin orice descoperire tehnologică?

Privirea ca jenă

De multe ori ne simțim prost când suntem priviți. De multe ori avem impresia că actul privirii parcă nu este cel al subiectului, cât este un proces mental al obiectului, adică al celui care este privit și asta ne conferă un sentiment de mare jenă psihologică. E un stres care ne urmărește de-a lungul vieții, în market, la hipermarketuri, în carrefour, acasă, în parc, în trafic, în momentele de tranziție aparent neimportante de la o ipostază la altă (serviciu – odihna de acasă). Noi femeile cred că suntem în primul rând victimele privirii lacaniene pentru că suntem privite insistent în market și nu numai. În parc, pe zebră, în trafic. De multe ori această sensibilitate este neluată în calcul, mai ales de către bărbații care își aruncă privirile caustice asupra obiectului din noi. Obiectul devine în  mod paradoxal un agent pentru că privirea pare să fie un proces al obiectului de tip agent. Privirea masculină face ca femeia să devina un simplu obiect, dar un obiect de tip agent. Un paradox care devitalizează femeia și o reduce la un simplu obiect, un lucru pe care, spre exemplu, psihanaliști relativ misogini precum Lacan (îl iubea pe Freud la urma urmei, nu?) îl refuză din start.

Eu când merg prin București mă simt privită chiar și atunci când nu sunt, deoarece inerția acumulată a privirilor obraznice, suma lor creează o presiune pe care o simt în toată viața cotidiană. Ochii au puterea să străpungă dincolo de piele, în oase, ochii fracturează fără să-și dea seama. Nu vreau să fiu fracturată, nu vreau decât să fiu eu însămi, așa cum m-a făcut Dumnezeu și cu Sf. Petru.Firește, revenim la relativismul extrem al post-ului anterior, în care am demonstrat fluctuațiile browniene ale psyche-ului uman, și totuși, cred că există o unitate în afara unei priviri  masculine agasante care să mă apese pe psihic. Cred că pot fi independentă fără privirea unui bărbat, dar asta nu înseamnă că sunt misandră.

Un singur mesaj aș vrea să las bărbaților: dacă mă priviți, faceți-o fără să fracturați.

Ego vs Eco

Îmi plac soarele, iarba, caprifoiul, plaja, briza ușoară care-mi brăzdează obrazul, lectura în lumina caldă a unei zile de primăvară, copii plimbându-se pe stradă, conceptul de ciclism ușor, îmi plac plimbările, parcurile întinse, îmi place să iubesc, să urăsc, să trăiesc vitalismul clipei curente, să fac efort fizic până la epuizare, să mă relaxez fără să ridic un deget. Și până acum n-am spus chiar nimic despre mine.

Îmi plac How I Met your Mother, South Park, Family Guy, Dr. House, Grey’s Anatomy, Seinfeld, Two and a Half Men, Sex and the City, Supernatural, Desperate Housewifes, Kingdom’s Hospital, The Bing Bang Theory, Dawson’s Creek, NCIS, CSI, LAPD Blue, Bones, Twilight Saga, 90210, Person of interest. Și cu asta, iar, n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Chopin, Beethoven, Mozart, Bach, Vivaldi, Corelli, Scarlatti, Schubert, Clara Schumann, Tchaikovski, Shostakovich, Mussorgski, Prokofiev, Stravinski, Brahms, Berg, Schoenberg, Haendel, Haydn, Granados, Khachaturian, Lalo, Miaskovsky, Paganini, Mendelssohn, Mahler, Strauss (toti trei sau patru) Grieg, Kullak, Busoni, Holbrooke, Philip Glass, Saint-Saens, Tiberiu Olah, Carl Stamitz. Și cu asta încă n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Dostoievski, Liszt (ca critic literar), Houellebecq, Caragiale, Eminescu, Blaga, Arghezi, Eugen Ionesco, Samuel Beckett, Vonnegut, Henry Miller, Arthur Miller, Mark Twain, Faulkner, Sadoveanu, Marin Preda, Breban (nu cel cu dicționarul), David Lodge, Julian Barnes, Quignard, Kafka, Murdoch, Stendhal, Hermann Broch, Mateiu Caragiale, Andrei Codreanu. Și cu asta n-am spus nimic.

Care este concluzia firească pe care o putem trage din aceste liste, în sens Eco-ian (Vertigo)? Că, oricât de exhaustiv am încerca să ne definim propriul psyche, gestul în sine de la bun început este compromis. Eul nostru este un fluid de o heterogenitate maximală și fiecare dintre noi suntem un lac Baikal. Nu putem să ne definim decât în anumite instanțe sau perioade foarte mult finite, ne schimbăm cu o versatilitate aproape inumană și totuși metamorfozarea o simțim încă prea umană. Trecerea de la o ipostază la alta este tot ceea ce este omenesc, iar ceea ce este omenesc, iubim. Dar nu și tot ceea ce iubim este omenesc. Trebuie să ne oprim din a ne subestima noi, ca oameni, ca ființe raționale și emoționale, suntem multe prea complecși ca să ne predăm în fața unor câini.

Secularizare și de-sfânt(z)are

Cuvântul „secularizare” ne duce automat cu gândul la confiscarea averilor bisericești de către stat în vederea unei distribuiri mai adecvate în societate. Că a doua parte s-a întâmplat sau nu este discutabil, dar nu asta face obiectul acestui text prezent aici. Putem privi secularizarea într-un sens mai profund și abstract decât cel legat de averile fețelor bisericești, anume o secularizare spirituală cea legată în primul rând de cele sfinte, de credința în Dumnezeu care se micșorează pe zi ce trece.

Eu pot să spun că nu am căzut în capcana trend-ului acestuia despre care vorbea și Nietzsche însuși, cunoscut vrăjmaș al bisericii („moartea lui Dumnezeu”, Doamne, iartă-mă!), și că mă mai duc fără rușine destul de regulat la biserică, fără să propăvăduiesc fanatismul pe care îl întâlnesc adeseori în societatea românească. Se pare ca acest trend i-a cam trăsnit și pe mulți dintre prietenii mei și, cu ajutorul unei analize sociale generale pe care am realizat-o de-a lungul vremii, am reușit să trag o concluzie behavioristă legată de comportamentul și obiceiurile pe care ateii și agnosticii le au.

Se pare că cei neduși la biserică fac o disociere între atei și agnostici, cei din urmă, în general, fiind destul de sceptici față de existența lui Dumnezeu, dar lăsând puțin spațiu unei improbabilități infinitezimale la care nu speră niciodată. În cel mai fericit caz, acesta se trasformă într-un deism ordinar care neagă cu o nonșalanță stupefiantă intervențiile divine ulterioare evidente pe care nici măcar ateii nu se mai chinuiesc să le nege.

Am observat deci, chiar printre prietenii mei, care au avut anti-revelația inexistenței lui Dumnezeu și, poate mai grav, a lui Iisus, că aceștia tind să aleagă să joace pentru adversar în ceea ce privește relațiile de cuplu. Nu sunt genul de femeie care să aibă tocmai prejudecăți împotriva alegerilor pe care le fac oamenii, nemaivorbind de prietenii mei proprii, dar încerc să găsesc totuși o explicație pentru această (dez)orientare și criteriul secularizării pare să fie singurul valabil comun și real în evoluția mentalității la o persoană anume.

Îmi iubesc toți prietenii și nu le-aș face rău niciodată, doar cred că ține de responsabilitatea mea de a observa aceste lucruri și de a le pune într-o anumită lumină spre o înțelegere mai profundă. Nu vreau să influențez liberul arbitru prin asta, pentru că alegerea ultimă e a fiecărei persoane în parte. Cred că îmi fac doar datoria de observator.

Iubirea de Dumnezeu este experimentată de fiecare în felul lui și asta este de netăgăduit. Doar că, precum nu putem accepta un infinit număr de interpretări asupra unei opere literare, la fel trebuie să limităm sfera posibilităților în care îl iubim pe Dumnezeu. Și aici intervine religia, în speță creștinismul, pentru a ne revela cum trebuie să trăim această iubire întru Iisus. Dintre toate virtuțile pe care nu mai are rost să le trec în revistă (pentru că sunt de bun-simț), aș alege toleranța față de oamenii diferiți, care, în orice măsură de vrăjmași ar fi, trebuie respectați așa cum sunt. Noi suntem de o parte, ei de alta. Nimeni, în afară de Dumnezeu și de biserică, nu are cum să spună care parte este cea potrivită și adevărată.

(Tobiță s-a sinucis după ce s-a aflat pe internet că este homosexual)

Eutanasia

Dreptul la moarte este inerent dreptului la viața. Este una dintre problemele cele mai grave pe care societățile subdezvoltate încă se chinuiesc (sau nu) să le înțeleagă. Eutanasia (eu = bun; thanatos = moarte) pare ca nu a deviat prin semnificație aproape deloc de la etimologia sa. Este vorba de o moarte bună, o moarte benefică, care de obicei pune capăt unor suferințe insuportabile, fie prin intensitate, fie prin cumul. Oamenii care nu au asimilat viața orașului în mod corect privesc cu mult scepticism dorința unei persoane de a muri când se află într-o situație critică și o pun pe seama unei deviații circumstanțiale. Firește, există cazuri și cazuri, există oameni cărora le este atât de frică de moarte, încât sunt în stare să suporte chinuri care depășesc cu mult orice imaginație și deci devin un fel de eroi fără intenție, dar relativ anonimi.

Problema la care vreau să ajung, însă, este cea a non-verbalizării, a ceea ce numim „starea de necuvântare” care este comună atât oamenilor în situații speciale (ex. în comă), cât și animalelor. Dacă nu există vreun document care să ateste o voință declarată anterioară stării critice, atunci lucrurile se complică. Avem aceeași situație și la animale (de exemplu la câini), cu excepția documentului care nu poate fi legitim (decât dacă este falsificat într-un mod verosimil).

Și totuși, în ciuda opiniei comune, un om în comă și un câine conștient (dar nu de propria existență) nu pot fi supuși aceluiași tratament în ceea ce privește dreptul la moarte. Sunt lucruri deja foarte bine știute, cum ar fi că limbajul pe care-l folosește și atitudinea pe care o are un câine sunt niște indicii cruciale în a stabili un contact real cu acesta. Câinii înțeleg atâtea lucruri în viața lor domestică și de stradă, încât uneori este șocantă asemănarea cu ființa umană. De ce, dacă și ei au un barometru al durerii fizice (nervii), nu pot lua o decizie și asupra propriei vieți? Și de ce această decizie nu poate fi respectată? Există foarte mulți vetopsihiatri celebri care au demonstrat că starea de spirit a unui câine poate fi identificată parțial după fizionomia câinelui, după felul în care își contractă mușchii feței, după numărul de straturi epidermice ș.a.m.d. Evident, lucrurile sunt mult mai complicate decât pot explica aici în câteva rânduri, dar, ca să vă dau un singur exemplu: nu ați văzut oare câini care vi s-au părut triști într-un mod imuabil? Este foarte probabil ca această impresie să releve de fapt o  realitate interioară crudă. Când acest sentiment vă trăsnește, este bine să vă duceți câinele la veterinar (și la un specialist al psyche-ului câinelui), unde se va decide dacă câinele vrea cu adevărat să fie eutanasiat.

Problema cere, înainte de toate, subtilitate și discreție. Și chiar în primul rând este o problemă etică care ar trebui să ne preocupe pe noi toți, într-o societate în care trebuie să ne luptăm pentru a ne păstra inocența, iar exercițiul simulacrului însuși a devenit sfânt.

Avortul

Probabil că prima distincție pe care trebuie s-o fac în a aborda un subiect așa delicat este cea între avortul la oameni și cel la animale. Sunt două lucruri foarte diferite, deși, prin natura lucrurilor, pare că este vorba de același lucru, mai mult sau mai puțin. La fel ca oamenii, și animalele pot fi traumatizate în urma unui avort forțat.

Prima distincție pe care vreau s-o fac și care pare de bun-simț (n-aș zice pentru toată lumea! 🙂 ) este cea între conștiință și non-consțiință. Dacă noi oameni avem conștiința propriei existențe și a propriilor împrejurimi, animalele sunt caracterizate de ceea ce putem numi non-conștiință, anume lipsa conștiinței. Cred că este un lucru foarte important de reținut atunci când ne ducem animalul de casă la veterinar pentru un avort.

Un al doilea criteriu este cel al verbalizării. Animalele, spre deosebire de oameni, sunt caracterizați de o non-verbalizare, adică nu își pot exprima voința, gândurile etc. decât printr-un limbaj din punct de vedere uman aproape 100% opac. De aceea este extrem de greu să ne dăm seama dacă mama puilor vrea sau nu avort, dacă este pregatită să primească în lume alte ființei de care să aibă grijă. Înainte de toate, trebuie să vedem în ce măsură ea însăși poate să aibă grijă de ea. Există o sumă de indeterminate pe care trebuie să le luăm în calcul în acest caz și precauția trebuie să fie maximă. În ceea ce privește oamenii, lucrurile, aș putea spune, stau puțin mai ușor. Înainte de toate, medicina este mult mai evoluată pentru oameni decât pentru animale și atunci un avort este mult mai puțin traumatizant, nemaivorbind că micile retușări post-traumatice pot fi rezolvate printr-un psihiatru chiar în câteva săptămâni. Mama care nu își dorește copilul are capacitatea de a-și exprima această dorință, o cățea, deci, mai puțin.

Cu toată acestă pură ingenuitate evidentă a animalelor care reiese din acestă polemică, cu câtă ușurință le putem face rău. Cu câtă ușurință vrem să scăpăm de câinii care, chipurile, ne „agresează” în București, ce libertate ne putem lua când dorim stârpirea lor, pentru că ne-ar fi încălcat spațiul! Noi nu avem nici o vină prin dezvoltările astea urbane… nu, deloc! Nu ținem cont de gândurile, de sentimentele, de simpla ființare a acestor vietăți care există și a căror existență în loc să ne bucurăm ne provoacă silă. Mă întreb, nu retoric, cine este oare mai om?

În răspărul unei teorii a artei

Sunt o fire foarte simțitoare la schimbările vizuale, dar și la cele auditive, așa cum am lăsat să se vadă (sper 🙂 ) în ultimul post. În ceea ce privește pictura, cred că hipersensibilitatea de care dau dovadă a apărut în clipa în care am deschis ochișorii. Orice tranziție cromatică sau de lumină îmi apărea ca o revelație a unei lumi fabuloase, fantastice și halucinante, chiar. Puteai spune că experimentam un soi de aberație cromatică, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat, căci diagnosticul oftalmologului a fost grăitor. Nimic grav, totuși. A trecut cu un tratament neinvaziv. În ciuda asocierii patologice, toată această experiență timpurie mi-a marcat viața. De atunci mi-am exprimat propensiunea pentru culoare, desen, linii, forme geometrice, pictură – orice legat de vizual. Se spune că nevăzătorii se integrează mult mai ușor în societate decât surdo-muții, dar eu sunt sigură ca în cazul meu este exact opusul. M-am născut ca să pot privi până la a experimenta și cel mai ordinar voyeurism! Totul ține de privire.

În consecință, mi s-a părut că se dostoiește să îl aleg pe Miró ca prim reprezentant al blogului meu (după cum vedeți în bannerul de sus). E o vorba de o raportare intimă și inefabilă la acest tablou suprarealist. Mai exact, un bestiar suprarealist în care figurile animalelor sunt stilizate până la o esențializare epurată.

Observăm cum această esențializare este de fapt expresia purității muzicale (vedem niște note în partea de sus-centru a tabloului) și cum cele două arte, picturală și muzicală se întâlnesc în interiorul unui fond vizual. Putem de aici să tragem o concluzie matematică foarte interesantă, premisă a relativității interdisciplinare la care Miró ajunge cu geniul său insurmontabil: pictură + muzică = pictură. Iată, vedem cum puterea ingeniozității pe o poziție tare poate să silească legile pe care un profan le-ar considera de bun-simț.

Nu de bun-simț era odata și că soarele se învârtește în jurul pământului?