Connect eR

Hitul verii pe piața românească compus nu întâmplător la începutul acestui anotimp este „Eu vara no dorm”, semnat Connect-R. În stilul său tipic raggae, cu vocea groasă, jamaicană, dreadurile nelipsite, tatuaj pe gât, body super mișto, puțin creol, exact cât să fie sexy.

E o senzație de relaxare, de chill maxim pe care mi-a dat-o melodia asta de prima oara când am ascultat-o și simt o bucurie națională pentru succesul incredibil pe care l-a avut în țara aceasta. Arată o unitate a simțământului în care acest popor se regăsește. Românii au avut de fiecare dată și această calitate de a fi foarte în trend fără să cadă în snobism grosolan. Connect-R se potriveste perfect ca o piesă de puzzle în tot ansamblul mentalității românești. Autodeclarat „țigan” (adică rrom), dar jamaican în forul său interior, Connect-R a dat dovadă de versatilitate muzicală de foarte tânăr, a fost un copil precoce tipic. Nu e nimic de mirare că a ajuns la nivelul la care să creeze trend-uri la nivel național, fie ele într-o cultură relativ minoră. Chiar și așa, nu e deloc un lucru mic.

Dar revenind la efectele hitului sus-numit pe care le are asupra mea, vorbeam despre o senzație narcotică de chillout. Noaptea când mă apucă insomniile deja mi-a intrat în instinct să dau drumul la casetofon și să-i ascult melodia. Deși mă trezesc deseori nervoasă, cu un sentiment de anxietate acut pe care mi-e foarte greu să îl reprim (poate chiar și de vinovăție din cauza lipsei de somn) și încerc să mă culc iar, fără nici un succes, „Eu vara no dorm” mă face să trec mult mai repede peste perioada această de tranziție non-soporifică. Încercați să ascultați, păcatul originar se va dezbăra de voi toți, umanitatea își reconstruiește chipul uman, omului îi este redat omul. Nu doar estetic, ci și axiologic Connect-R literalmente are dreptate.

Advertisements

Falocentrismul la Jane Austen

Nu arar găsim paradoxuri în cele mai înverșunate mișcări socio-culturale care par să deconstruiască întregul edificiu pe care acestea se clădesc. Tot legat de Jane Austen aș vrea să pun în evidență cât de eronată este de fapt revendicarea scriiturii feministe de la această autoare pre-victoriană, predecesoare a conceptului de femeie emancipată. Voi da câteva citate din romanul său Emma prin care voi arăta destul de clar (citatele vor vorbi de la sine, deci nu e nevoie de comentarii, cu excepția câtorva note edificatoare) misoginismul indubitabil al acestei ființe care nu face decât să continue buna tradiție a societății fundamental falocentrice. Vă prezint, deci, femeia ca obiect sexual al bărbatului:

Mrs. Weston was the object of a regard which had its basis in gratitude and esteem.

which a friend of his had addressed to a young lady, the object of his admiration

You [Harriet]  are his object—and you will soon receive the completest proof of it.

“Me!” she replied with a smile of astonishment, “are you imagining me to be Mr. Elton’s object?”

Believe me, sir, I am far, very far, from gratified in being the object of such professions (Emma)

the son approached her with a cheerful eagerness which marked her as his peculiar object

She was his object, and every body must perceive it.

That Emma was his object appeared indisputable.

for Frank Churchill grew talkative and gay, making her his first object

I do not believe I did you any good. The good was all to myself, by making you an object of the tenderest affection to me. (Frank to Emma)

stylistic patterns in Jane Austen

Am ajuns aproape la jumătatea romanului Emma care numără nu mai puțin de 500 de pagini. Există un tipar, un pattern al scriiturii austeniene pe care trebuie să-l iei ca atare și să-l înghiți fără prea multe revolte, care ar însemna un consum de energie cu mult peste cel al lecturii în sine și care ar face, deci, lectura mult mai dificilă decât este deja. Următorul fragment este foarte grăitor în acest sens. Se referă la dilema lui Harriet, prietena Emei căreia Emma vrea să-i controleze viața și căreia i-a cam făcut-o muci, de a cumpăra niște muselină și oscilarea continuă între două adrese către care ar putea să trimită muselina:

Emma watched them in, and then joined Harriet at the interesting counter,—trying, with all the force of her own mind, to convince her that if she wanted plain muslin it was of no use to look at figured; and that a blue ribbon, be it ever so beautiful, would still never match her yellow pattern. At last it was all settled, even to the destination of the parcel.

“Should I send it to Mrs. Goddard’s, ma’am?” asked Mrs. Ford.— “Yes—no—yes, to Mrs. Goddard’s. Only my pattern gown is at Hartfield. No, you shall send it to Hartfield, if you please. But then, Mrs. Goddard will want to see it.—And I could take the pattern gown home any day. But I shall want the ribbon directly—so it had better go to Hartfield—at least the ribbon. You could make it into two parcels, Mrs. Ford, could not you?”
“It is not worth while, Harriet, to give Mrs. Ford the trouble of two parcels.”
“No more it is.”
“No trouble in the world, ma’am,” said the obliging Mrs. Ford.
“Oh! but indeed I would much rather have it only in one. Then, if you please, you shall send it all to Mrs. Goddard’s— I do not know—No, I think, Miss Woodhouse, I may just as well have it sent to Hartfield, and take it home with me at night. What do you advise?”
“That you do not give another half-second to the subject. To Hartfield, if you please, Mrs. Ford.”
“Aye, that will be much best,” said Harriet, quite satisfied, “I should not at all like to have it sent to Mrs. Goddard’s.”

Dacă aveți de gând vreodată să începeți să-l citiți, să nu fiți foarte surprinși de repetiția stilistică a acestui fragment care înseamnă cam peste 75% din tot romanul.

Jane Austen has done it again!

Dacă în post-ul anterior vorbeam despre o scenă de sex exhibiționistă tipic scriiturii lui Jane (sau Janei) Austen, astăzi voi vrea să reproduc un fragment a unui viol ai cărui protagoniști sunt sunt aceiași Emma și Mr. Elton. Mr. Elton can’t take no for an answer și trece la treabă în trăsura cu care aceștia călătoresc înspre Hartfield. Libidoul nu cunoaște pudibonderiile victoriene:

“She believed he had been drinking too much of Mr. Weston’s good wine, and felt sure that he would want to be talking nonsense.

To restrain him as much as might be, by her own manners, she was immediately preparing to speak with exquisite calmness and gravity of the weather and the night; but scarcely had she begun, scarcely had they passed the sweep-gate and joined the other carriage, than she found her subject cut up – her hand seized – her attention demanded, and Mr. Elton actually making violent love to her: availing himself of the precious opportunity, declaring sentiments which must be already well known, hoping – fearing – adoring – ready to die if she refused him; but flattering himself that his ardent attachment and unequalled love and unexampled passion could not fail of having some effect, and in short, very much resolved on being seriously accepted as soon as possible. It really was so. Without scruple – without apology – without much apparent diffidence, Mr. Elton, the lover of Harriet, was professing himself her lover. She tried to stop him; but vainly; he would go on, and say it all”

Jane Austen în ipostaze dirty + scriitura XIX

Am fost foarte surprinsă să găsesc scriitura lui Jane Austen ca fiind foarte accesibilă, iar după vreo 30-40 de pagini citite din Emma, devenisem foarte sceptică de fidelitatea ediției față de original. Cu câteva scurte verificări pe internet mi-am dat seama că exact asta era limba. Sunt foarte surprinsă de cât de bine s-a păstrat limba engleză de la începutul din secolul XIX și de cât de inteligibilă poate fi pentru cititorul contemporan, chiar și cel străin. Chiar și așa, există contexte, construcții sintactice, mai exact, în textele lui Austen, aproape imposibile și nu foarte rare și, de altfel, în limbajul standard contemporan din literatură. Nu face excepție micul paragraf de jos:

“Emma listened, and then coolly said, ‘I shall not be satisfied, unless he comes.’
‘He may have a great deal of influence on some points,’ continued Mrs. Weston, ‘and on others, very little: and among those, on which she is beyond his reach, it is but too likely, may be this very circumstance of his coming away from them to visit us.’

Și ca bonus, o scenă de sex in absentia între Emma și Mr. Elton, tipică pentru perioadă victoriană:
“Emma’s project of forgetting Mr. Elton for a while, made her rather sorry to find, when they had all taken their places, that he was close to her. The difficulty was great of driving his strange insensibility towards Harriet, from her mind, while he not only sat at her elbow, but was continually obtruding his happy countenance on her notice, and solicitously addressing her upon every occasion. Instead of forgetting him, his behaviour was such that she could not avoid the internal suggestion of ‘Can it really be as my brother imagined? can it be possible for this man to be beginning to transfer his affections from Harriet to me? – Absurd and insufferable!’.
Scena e cu atât mai interesantă, cu cât totul se petrece la masă cu întreaga familie de pudibonzi. Victorianismul redefinit. Da, mi-e greu s-o exclud pe Jane Austen din perioada victoriană.

Continuumul textului

Cred că diferența dintre un controlor ratb și un preot este că pe primul îl urmărește ura generală bucureșteană având o slujbă de fapt benefică, dar nepercepută ca atare, pe când pe cel din urmă primește bani căcălau pentru nimic benefic general, abuzând în modul ce mai grosolan de credința românilor. Cei mai mulți preoți sunt bogați peste măsură, au skode, bmvuri, audiuri, cam pe principiul cultelor americane, ai căror lideri insistă că Dumnezeu nu le interzice de fapt bogația expusă în cele mai odioase moduri, că am înțeles greșit.

Dar ce voiam eu să ajung este efectul Pigmalio asupra mea pe care îl am în raport cu acest blog. Mi-am dat seama că a scrie zilnic, fără să-mi dau seama, a creat în mine acest efect, efect de a mă îndrăgosti de propriu blog, această insulă în haoticul și pervertitul internet a cărui materie trebuie în permanență s-o manipulăm, s-o mistificăm în așa fel, încât să putem scoate acel diamant șlefuit, strălucitor. Mi-am dat seama, deci, că îmi iubesc blogul. Este vorba de un fel de complex narcisist aplicat la propria operă de artă din partea creatorului.

Nu este oare adevărat, pe de altă parte, că opera, odată creată și oferită publicului, nu mai aparține scriitorului? Oare moartea autorului nu a spus destul? Oare intertextualitatea subînțeleasă a textelor literare și nu numai nu este autograitoare în privința asta? Aș spune că nu, nu în totalitate, din moment ce vorbim mai degrabă despre un blog confesiv, al propriilor idei. Blogul ăsta este al meu, chiar dacă host-ul aparține altcuiva. Eu manipulez textul, pot să-l refac, pot să-l rescriu oricând, pot să revin asupra oricărui post. Texul este viu, intertextual, dar este viu numai sub influența creatorului permanent al său. Este o relație organică a unui creator continuu care crează un text continuu.

Death and the Maiden (Polanski, 1994)

Văzând acest film turburător, pe tot parcursul lui, nu m-am gândit decât la suferințele prin care a trecut Sigourney Weaver, adică la ceea ce este cu adevărat real: o actriță care trebuie să joace un rol atât de marcant pentru cariera sa. Am vrut să extirp tocmai faptul cel mai real din film, iar realitatea pare să fie puțin extracinematografică.

Mi-a plăcut felul în care Polanski a reușit să strunească un film în care n-au jucat decât 3 personaje, la fel ca și în ultimul său film, Carnage (2011), dar și ca în altele. Niciodată nu ai senzația de plictiseală, de redundanță a scenariului sau regizorală. E vorba de o dovadă de mare virtuozitate în lumea filmului.

Tema filmului, tortura unor studenți care luptau împotriva unui regim totalitar, este una foarte cunoscută  lui Polanski, nu atât prin faptul că are deja o experiență cinematografică în sensul acesta, dar și în sensul experienței cvasi-pedofile dintr-una din tinerețile sale tumultoase. Totuși, un om de arte nu poate cădea ușor în fața justiției, nu de calibrul lui Polanski. Și de asta am putut să ne bucurăm de toate filmele post-viol, încă dinainte de Rosemary’s Baby încoace.

Câteodată un bine general merită compromisul unui viol izolat. Dar revenind la film, pot să spun că am fost conștientă de vinovația lui Ben Kingsley încă de la prima scenă. A fost o identificare cu Sigourney Weaver pe care nu o pot verbaliza exact, poate o identificare care a dus pur și simplu la ceea ce numim intuiție feminină. Scena de final, a confesiunii tuturor experiențelor de teroare pe care le-a provocat, l-a mântuit. Ben Kinglsey sau rolul lui este… Polanski. De asta este și lăsat să participe la ateneu la cvartetul lui Schubert. Nu este iertat în calitatea lui de crmininal, nici uitat. Este lăsat să fie.