Neverosimilul în desene animate

Aproape de fiecare dată când mă uitam la desene animate, mică fiind, aveam o frustrare esențială legată de obiectele imuabile din planul secund. În irealitatea asumată, cu legile ficțiunii specifice, era un sentiment de neverosimil atunci când vedeam acele obiecte, nu doar pentru că observam tot timpul că e imposibil ca ceva să le influențeze starea fizică, dar și pentru că acest sentiment ne era dictat prin faptul că erau desenate foarte diferit.

Spre exemplu veoiza din spate lui Jerry sau conserva pe care doarme micul și simpaticul șoricel știm cu siguranță că n-o să aibă nici un efect asupra episodului. E un lucru pe care l-am fi putut intui oricum, însă creatorii, din cauza lipsei tehnologiei, ne-o desenează în mod explicit static, puțin încețoșată, lucru care duce la senzația de neverosimil – este ca o explicitare nenecesară a unei evidențe.

Mi-ar plăcea să mă uit la desenele Disney atunci când vor fi trecut peste această etapă retrogradă din istoria desenelor animale.

Advertisements

televizorul… odată

Farmecul televizorului Nei m-a fascinat de când eram mică. A fost printre primele tipuri de televizoare cu adevărat moderne în epoca postdecembristă. O adevărată revoluție tehnologică, iluminatorie. La televizorul Nei am văzut primele desene animate, Virgul, Dallas, Tom & Jerry prin care mi-am construit acel imaginar colectiv jungian care mă bântuie și în zilele de astăzi, dar este concomitent benefic.

Televizorul Nei are o anumită armonie geometrică, o aură (în sensul lui Benjamin), rotunjimea ecranului, o masivitate estetică, pierdută astăzi în led-urile și lcd-urile astea moderniste de fițe. Faptul că știai că ai un televizor strașnic la tine în casă îți dădea un sentiment de încredere, putere și supunere. Vecinii îmi aduc aminte că se îngrămădeau să intre în apartament, să vadă minunăția. Alții se uitau pe gaura cheii sau ascultau la ușă, pentru că părinții nu îi putea invita pe toți deodată, dar și din cauza unei perversități specifice traumatice pentru copilăria mea.

Nei m-a însoțit de-a lungul copilăriei, mi-a făcut-o așa frumoasă cum am vrut dintotdeauna. Nei! Acum, când toți vecinii au televizor, farmecul discret s-a disipiat în negura timpului. Oamenii stau izolați cu led-urile în fața propriilor ochi, se lasă manipulați, fascinați într-o singurătate morbidă. Televizorul nu mai este, așa cum a fost odata, un obiect social care să adune oameni și oameni, poate chiar un pretext al întâlnirilor și rememorărilor celor mai plăcute. Izolarea mă sfâșie pe interior, iar televizorul este acum acuzat, alături de televiziuni, de prostire a maselor de oameni. Dar nu televizoarele în sine sunt de vină, nu ideea televizorului, ci tehnologia distructivă mascată în spatele unei evoluții de care ar beneficia toata lumea și totuși cei puțini.

Secretul absenței

Singurul film decent și, mai mult, foarte bun, dintre cele ale lui Spielberg, este intitulat Duelul, în 1971. Încă foarte tânăr. După aia a trecut la filme infantil-cretine pentru satisfacția fantezistă a publicului larg. Și dacă tot vorbim despre fantezie, iată ce scrie un anume Todd McGowan despre filmul lui Spielberg:

“All of Spielberg’s later films turn away from the gaze and toward fantasy, in clear contrast to the way that Duel sustains the movement of desire around the gaze. It is almost as if Spielberg’s entire career as a filmmaker represents a flight from the trauma of the gaze as manifested in his first film.”

Duelul lui Spielberg este un film despre un șofer de mașină și un camionagiu. Acțiunea este simplă: camionagiul nu vrea să-l lase pe șofer să treacă. Duelul se intensifică în așa măsură, încât camionagiul își propune efectiv să-l omoare pe protagonist. Tot timpul ăsta, camera, punctul de vedere, este cel al protagonistiului, care nu vede niciodată fața camionagiului. Este dorința privirii aparent nesatisfăcută, dorința de a găsi acest petit objet a, în termeni lacaniani. Obiectul nu este niciodată găsit, identitatea camionagiului, care piere la sfârșitul filmului, rămâne necunoscută. De ce dorința este aparent nesatisfăcută? Pentru că dorința privirii există pentru ea însăși și nu pentru a descoperi acel petit objet a, pentru că acesta nu ascunde decât un vid. E o proprietate a subiectului (a privitorului, care devine obiect, privit). Marele secret pe care privirea l-ar vrea să-l afle este că nu există nici un secret. De aceea secretul trebuie întreținut pentru ca dorința să existe în relația recurentă: dorința are ca scop dorința însăși.

De aceea pornografia = erotism zero.

Fractură masculină

Fractura pe care mi-a provocat-o privirea un bărbat, o privire rudimentară pe măsura primitivismului său, e vindecată. Nu și ligamentele. Ele se vindecă mult mai greu. O agresiune de neuitat, în centrul Bucureștiului. Bucureștiul nu este tocmai orașul în care să te simți în siguranță. E o tristețe cauzata de un misoginism subtil, neconturat. Tocmai din cauza acestei lipse de consistențe, acestei insinuări extrem de discrete, acest misoginism nu este condamnat și nu pare a fi condamnabil. O perversitate, o causticitate a melancoliei acute. Totul se repercutează în mentalul feminin. Nimic în cel masculin, unde lucrurile se desfășoară natural, patriarhal.

Problema bărbătească ține de faptul că aceștia nu-și conștientizează agresiunea. Acest cvasi-troglodism nu poartă o vină conștientă. Vina este, în cel mai bun caz, originară, dar, oricum, inconștientă. E cu atât mai greu într-o țară la porțile Orientului în care se mai regăsesc remanențele falocentrice. Dezechilibrul între sexe este o problema foarte dificil de abordat. O încercare de restabilire a unei egalități poate duce și mai departe starea de dezechilibru. Revolte animalic-instinctuale pot izbucni. Ușurința cu care unii oameni, inclusiv femeile care sunt cumva „manipulate” în acest inconștient colectiv structurat androfilic, tratează acest impas fără densitate poate fi considerat chiar revoltător, o dată ce problema este analizată în profunzimea ei. Nu trebuie decât încercat.

Revin cu aceeași rugăciune: nu fracturați cu privirea masculină!

handicapable fonici

La intersecția dintre Smârdan și Lipscani (Gregory’s) se află permanent niște cadavre cu pretenție la viață care fac niste remixuri ingenioase între 50 cent, Snoop Dog și alți rapperi de nișă asemenea din muzica americănească. Sunt angajate niște dansatoare, care dau din când în când din picioare într-o letargie a verii acestui oraș abrutizant! Muzica, evident, e tare, există câte un dj maestru masturbator care pune muzică în ciuda a tuturor celor din jur și implicit a dansatoarelor inerte.

Această poluare fonică este de fapt o metastază care cuprinde mai toate aspectele ale vieții cotidiene, adică ale timpului liber petrecut în București. Există zeci de baruri în care oamenii vin aproape exclusiv să poarte dialoguri, iar muzica, în virtutea unei convenții a distracției împunse cu nesaț, este de cele mai multe ori stridentă și funcționează în răspărul clienților toleranți față de această practică fără fond.

Fericiți cu siguranță sunt turiștii care privesc distracția bucureșteană ca pe ceva extrem de exotic și ca pe o libertate de care nu s-ar putea bucura în veci în propria țară (vezi, spre exemplu, Anglia). De altfel de la Miorița încoace am fost un popor al sacrificiului pentru cel din exterior, un altruism în sânge pe care de altfel îl respingem rațional, dar cu care de fapt nu avem cum să luptăm. Civilitatea românului este absconsă, dar e cea mai profundă și occidentală.

O șansă egală

Am o dilemă: oare băieții simt aceeași durere atunci când se lovesc la testicule cu cea pe care o simțim noi, sau unele dintre noi, atunci când suntem pe roșu? Simt că în relația cu iubitul meu nu aș vrea ca lucrurile posibil împărtășibile să nu se realizeze. Nu vorbesc acum de absurditate de genul să-l lovesc pe prietenul meu acolo jos în fiecare lună ca să se simtă și el la fel de rău ca mine, dar poate există un soi de medicament care cumva simulează durerea, o simulare care îi dictează creierului că durerea este reală, chiar dacă în realitate nu există deloc. Chiar cred că o relație de reciprocitate ar putea să capete o profunzime pe care altele care sunt lăsate în voia Domnului nu le pot căpăta. Poate greșesc. Pe de altă parte, medicina a ajuns la un nivel destul de avansat la care durerile ciclice sunt mult atenuate dacă ești pe pastile.

Mă întreb, oare, mai departe, cum ar fi o durere-surogat a nașterii pentru un bărbat? Și tot așa, o durere indusă prin anumite pastile, fără să îi provoace contuzii reale sau cel puțin nu grave? Oare nașterea este dreaptă pentru femei? Dacă așa trebuie să fie, nu trebuie să existe un echilibru al suferinței fizice? De ce oare bărbații trebuie să sufere la un cu totul alt nivel, mult mai activ, în timp ce noi, femeile, trebuie să avem o durere a defensivei, a pasivității? Mi-e teamă că nu reușesc să găsesc dreptate într-un astfel de raționament divin. Da, suntem diferiți, asta este cert. Dar diferența nu ține de o valoare ontologică, ci de personalitate, de propensiuni, de tipuri de intelect. Bărbații sunt buni la multe domenii, literatura, filozofie, economie, psihologie, sociologie, matematică, fizică, biologie, chimie etc. Dar noi nu avem propriile noastre domenii unde ne bucurăm de elite? Nemaivorbind că trăim încă, dacă nu într-o societate fundamental patriarhală, cel puțin in inerția acesteia de care tot mai mulți oameni cu un spirit intelectual acut încearcă să se dezbare pentru a restabili echilibrul dintre sexe.

Mă întreb, ca femeie, oare nu merit și eu șansa mea?