Foarte mulți filologi refuză să privească gestul lui Orfeu în mod literal. Mulți o fac din cauza unei tradiții, a unei educații care s-a adâncit în conștiințele lor, alții o fac din pur snobism sau dintr-o nevoie de abstracționizare din cauza unui spleen existențial. Înainte de toate, epicitatea mitului lui Orfeu trebuie privită în literalitatea sa, și anume faptul că Orfeu și-a întors privirea către Euridice când nu trebuia s-o facă, deși, dacă aștepta până să iasă la suprafață cu ea, ar fi avut-o pentru totdeuana. Ceea ce refuză clasiciștii și oamenii de litere sa vadă în acest mit este pura imbecilitate a acestui individ care, deși i se promisese fericirea până la sfârșitul vieții, azvârle totul dintr-o ochire: When Orpheus descends to Eurydice, art is the power that causes the night to open. Because of the power of art, the night welcomes him; it becomes the welcoming intimacy, the understanding and the harmony of the first night.
Un alt mit cel putin dubios pe care noi îl înțelegem foarte prost ca mit este cel oedipian. „Mitul lui Oedip” nu a rămas decât o sintagma goală. Este de fapt singurul mit pe care îl înțelegem în totalitate prin lentilele psihanalitice ale lui Freud. El nu există în sine, nu știm ce reprezintă cu adevărat ca mit, pentru că totul se reduce la un caz patologic, un caz psihanalizabil. Oedip voia să se culce cu maică-sa și pentru asta a trebuit să-l îndepărteze pe taica-su. Unde se află puritatea mitului pe care o vedem la un Prometeu, cel al fondării și al inovației, mit pe care îl putem simți și acum în cele mai mundane aspecte prin orice descoperire tehnologică?
ralupad 