Câteva cuvinte…

Cred că iubirea pentru lectură o am de când mă știu. Pe lângă cărțile copilăriei („Jules Vernes”, „Cuore”, „Micul Prinț” etc.), citeam cu destul interes cărți serioase din care nu înțelegeam nimic: Hegel, Kirkegaard, Kant,Neuer. Mâncasem pe pâine tot romantismul german înainte să înțeleg ceva din el. Nu mă cred prea înnebunită după cărți, dar în general citesc orice îmi pică în mână, iar trierea o fac a posteriori. Așa am învățat cumva, să privilegiez cantitatea ca să pot fii selectivă ulterior.

Altfel, nu mă văd gen tocilară, deși am fost o elevă destul de bună și cam întotdeauna m-am descurcat fără probleme. Mai greu cu matematica și fizica, da’ în rest n-au fost chiar probleme 🙂 Iubesc să beau cafeaua dimineață cu maxim un pliculeț de zahăr brun, niște lapte (nu mult) și în general fierbinte. E printre puținele tabieturi pe care mi le permit și îmi dau senzația de o libertate negândită în alte circumstanțe.

Altfel, cred că am o libertate de gândire și un orizont destul de largi, chiar dacă uneori pot fi acuzată de o ușoară tendință spre feminism. Dar asta ar fi doar spre feminismul de bun-simț, nu cel extrem. Îmi plac prea mult bărbații ca să adopt așa ceva 🙂 Bine, probabil că trebuie să ai si un soi de masculinitate insurmontabilă ca să te împaci cu o astfel de gândire. Cam atât deocamdată din partea mea. Mă voi duce la culcare! Vă pup 🙂

Cei patru schl

La conferința de la Berlin din 7 iulie, pentru care spuneam în post-ul trecut că mă pregătesc, va trebui să fac un studiu comparatistic între patru nemți ante-naziști, și anume: Schelling, Schleger, Schiller și Shelley. Este vorba de o hermeneutică combinată cu teoria receptării (unde vor intra, firește, Schnitke, Schopenhauer și Kate Schopin) prin care voi demonstra, pe urmele austriacului Schnitzler, că în urma unei analize deconstructiviste, textul se va prăbuși sub propriile legi precare care-l țin laolaltă. Textul romantic, firește.

După cum demonstrează realiștii (Courbet, von Schiler – a nu se confunda cu Schiller sau un Schlinder), romantismul nu are nici o posibilitate de supraviețuire într-o lume care pregătește nu mai puțin de două războaie mondiale și un altul rece cu arme nucleare în America de Sud îndreptate spre S.U.A. Toate acestea, în mod paradoxal, fusesera deja anticipate de Nietzsche, care declară profetic: „mă veți înțelege de abia după cel de al doilea război mondial”. Dar misticismul lui Nietzsche face obiectul unei alte discuții de proporții pe care nu aș putea să le cuprind într-un post în care caracterul lapidar este cel mai apreciat (no offence to my readers!).

Firește, această înlănțuire diacronică a curentelor artistice majore și minore are principiul superiorității curentului care vine ulterior, pentru că acesta deja îl va fi cunoscut pe cel care sucombă sau e pe cale să sucombe. O superioritate aparentă, evident – nu putem trage concluzia că acele curente care vin după sunt net superioare celor anterioare. Și chiar dacă ar fi astfel, atunci care ar fi raporturile, spre exemplu, dintre un curent artistic nou și suma mai multor curente artistice din trecut? Putem afirma, oare, că suma constituită din baroc, clasicismul francez și iluminism este inferioară expresionismului sau impresionismului? Este cu siguranță greu de demonstrat. Există „n” invariante dar și variabile de luat în calcul și acestea stau sub semnul clar al indeterminării axiologice, căci numai o coordonare extrem de bine calculată între specialiștii domeniilor umaniste foarte variate le-ar putea calcula spre a ajunge la o concluzie cu adevărat obiectivă.

Ceea ce face notă discordantă în demonstrația de mai sus este cazul perioadei de tranziție de la romantism la realism, în care realismul, după cum spuneam, a demonstrat irelevanța ontologică a curentului său rival, pe care el încearcă să îl redea abscons într-un con de umbră prin principiul oglinzii mișcătoare care reflectă intim (dar inerent selectiv) mecanismele fundamentale care stau la baza societății contemporane. Este ironic poate că avangarda a folosit același mecanism al oglinzii sociale reflectânde, numai că în sensul cel mai literal. Mesajul nu a fost înțeles întru totul de omologii lor, ci doar târziu, prin raportarea la curentul realist, care a ajutat la decriptarea întregii semnificații.

Revenind la comparațiile dintre curentele artistice, probabil că nu ar trebui să intram totuși în astfel de impasuri calculatristice pe care nu le-am putea rezolva altfel decât cu o armată de cercetători destul de bine recompensați bănește, fie vorba între noi 🙂 În altă ordine de idei, vă promit că o să vă țin la curent cu eforturile mele legate de susținerea lucrării.

Urați-mi baftă! :-*