Privirea ca jenă

De multe ori ne simțim prost când suntem priviți. De multe ori avem impresia că actul privirii parcă nu este cel al subiectului, cât este un proces mental al obiectului, adică al celui care este privit și asta ne conferă un sentiment de mare jenă psihologică. E un stres care ne urmărește de-a lungul vieții, în market, la hipermarketuri, în carrefour, acasă, în parc, în trafic, în momentele de tranziție aparent neimportante de la o ipostază la altă (serviciu – odihna de acasă). Noi femeile cred că suntem în primul rând victimele privirii lacaniene pentru că suntem privite insistent în market și nu numai. În parc, pe zebră, în trafic. De multe ori această sensibilitate este neluată în calcul, mai ales de către bărbații care își aruncă privirile caustice asupra obiectului din noi. Obiectul devine în  mod paradoxal un agent pentru că privirea pare să fie un proces al obiectului de tip agent. Privirea masculină face ca femeia să devina un simplu obiect, dar un obiect de tip agent. Un paradox care devitalizează femeia și o reduce la un simplu obiect, un lucru pe care, spre exemplu, psihanaliști relativ misogini precum Lacan (îl iubea pe Freud la urma urmei, nu?) îl refuză din start.

Eu când merg prin București mă simt privită chiar și atunci când nu sunt, deoarece inerția acumulată a privirilor obraznice, suma lor creează o presiune pe care o simt în toată viața cotidiană. Ochii au puterea să străpungă dincolo de piele, în oase, ochii fracturează fără să-și dea seama. Nu vreau să fiu fracturată, nu vreau decât să fiu eu însămi, așa cum m-a făcut Dumnezeu și cu Sf. Petru.Firește, revenim la relativismul extrem al post-ului anterior, în care am demonstrat fluctuațiile browniene ale psyche-ului uman, și totuși, cred că există o unitate în afara unei priviri  masculine agasante care să mă apese pe psihic. Cred că pot fi independentă fără privirea unui bărbat, dar asta nu înseamnă că sunt misandră.

Un singur mesaj aș vrea să las bărbaților: dacă mă priviți, faceți-o fără să fracturați.

Secularizare și de-sfânt(z)are

Cuvântul „secularizare” ne duce automat cu gândul la confiscarea averilor bisericești de către stat în vederea unei distribuiri mai adecvate în societate. Că a doua parte s-a întâmplat sau nu este discutabil, dar nu asta face obiectul acestui text prezent aici. Putem privi secularizarea într-un sens mai profund și abstract decât cel legat de averile fețelor bisericești, anume o secularizare spirituală cea legată în primul rând de cele sfinte, de credința în Dumnezeu care se micșorează pe zi ce trece.

Eu pot să spun că nu am căzut în capcana trend-ului acestuia despre care vorbea și Nietzsche însuși, cunoscut vrăjmaș al bisericii („moartea lui Dumnezeu”, Doamne, iartă-mă!), și că mă mai duc fără rușine destul de regulat la biserică, fără să propăvăduiesc fanatismul pe care îl întâlnesc adeseori în societatea românească. Se pare ca acest trend i-a cam trăsnit și pe mulți dintre prietenii mei și, cu ajutorul unei analize sociale generale pe care am realizat-o de-a lungul vremii, am reușit să trag o concluzie behavioristă legată de comportamentul și obiceiurile pe care ateii și agnosticii le au.

Se pare că cei neduși la biserică fac o disociere între atei și agnostici, cei din urmă, în general, fiind destul de sceptici față de existența lui Dumnezeu, dar lăsând puțin spațiu unei improbabilități infinitezimale la care nu speră niciodată. În cel mai fericit caz, acesta se trasformă într-un deism ordinar care neagă cu o nonșalanță stupefiantă intervențiile divine ulterioare evidente pe care nici măcar ateii nu se mai chinuiesc să le nege.

Am observat deci, chiar printre prietenii mei, care au avut anti-revelația inexistenței lui Dumnezeu și, poate mai grav, a lui Iisus, că aceștia tind să aleagă să joace pentru adversar în ceea ce privește relațiile de cuplu. Nu sunt genul de femeie care să aibă tocmai prejudecăți împotriva alegerilor pe care le fac oamenii, nemaivorbind de prietenii mei proprii, dar încerc să găsesc totuși o explicație pentru această (dez)orientare și criteriul secularizării pare să fie singurul valabil comun și real în evoluția mentalității la o persoană anume.

Îmi iubesc toți prietenii și nu le-aș face rău niciodată, doar cred că ține de responsabilitatea mea de a observa aceste lucruri și de a le pune într-o anumită lumină spre o înțelegere mai profundă. Nu vreau să influențez liberul arbitru prin asta, pentru că alegerea ultimă e a fiecărei persoane în parte. Cred că îmi fac doar datoria de observator.

Iubirea de Dumnezeu este experimentată de fiecare în felul lui și asta este de netăgăduit. Doar că, precum nu putem accepta un infinit număr de interpretări asupra unei opere literare, la fel trebuie să limităm sfera posibilităților în care îl iubim pe Dumnezeu. Și aici intervine religia, în speță creștinismul, pentru a ne revela cum trebuie să trăim această iubire întru Iisus. Dintre toate virtuțile pe care nu mai are rost să le trec în revistă (pentru că sunt de bun-simț), aș alege toleranța față de oamenii diferiți, care, în orice măsură de vrăjmași ar fi, trebuie respectați așa cum sunt. Noi suntem de o parte, ei de alta. Nimeni, în afară de Dumnezeu și de biserică, nu are cum să spună care parte este cea potrivită și adevărată.

(Tobiță s-a sinucis după ce s-a aflat pe internet că este homosexual)