Eutanasia

Dreptul la moarte este inerent dreptului la viața. Este una dintre problemele cele mai grave pe care societățile subdezvoltate încă se chinuiesc (sau nu) să le înțeleagă. Eutanasia (eu = bun; thanatos = moarte) pare ca nu a deviat prin semnificație aproape deloc de la etimologia sa. Este vorba de o moarte bună, o moarte benefică, care de obicei pune capăt unor suferințe insuportabile, fie prin intensitate, fie prin cumul. Oamenii care nu au asimilat viața orașului în mod corect privesc cu mult scepticism dorința unei persoane de a muri când se află într-o situație critică și o pun pe seama unei deviații circumstanțiale. Firește, există cazuri și cazuri, există oameni cărora le este atât de frică de moarte, încât sunt în stare să suporte chinuri care depășesc cu mult orice imaginație și deci devin un fel de eroi fără intenție, dar relativ anonimi.

Problema la care vreau să ajung, însă, este cea a non-verbalizării, a ceea ce numim „starea de necuvântare” care este comună atât oamenilor în situații speciale (ex. în comă), cât și animalelor. Dacă nu există vreun document care să ateste o voință declarată anterioară stării critice, atunci lucrurile se complică. Avem aceeași situație și la animale (de exemplu la câini), cu excepția documentului care nu poate fi legitim (decât dacă este falsificat într-un mod verosimil).

Și totuși, în ciuda opiniei comune, un om în comă și un câine conștient (dar nu de propria existență) nu pot fi supuși aceluiași tratament în ceea ce privește dreptul la moarte. Sunt lucruri deja foarte bine știute, cum ar fi că limbajul pe care-l folosește și atitudinea pe care o are un câine sunt niște indicii cruciale în a stabili un contact real cu acesta. Câinii înțeleg atâtea lucruri în viața lor domestică și de stradă, încât uneori este șocantă asemănarea cu ființa umană. De ce, dacă și ei au un barometru al durerii fizice (nervii), nu pot lua o decizie și asupra propriei vieți? Și de ce această decizie nu poate fi respectată? Există foarte mulți vetopsihiatri celebri care au demonstrat că starea de spirit a unui câine poate fi identificată parțial după fizionomia câinelui, după felul în care își contractă mușchii feței, după numărul de straturi epidermice ș.a.m.d. Evident, lucrurile sunt mult mai complicate decât pot explica aici în câteva rânduri, dar, ca să vă dau un singur exemplu: nu ați văzut oare câini care vi s-au părut triști într-un mod imuabil? Este foarte probabil ca această impresie să releve de fapt o  realitate interioară crudă. Când acest sentiment vă trăsnește, este bine să vă duceți câinele la veterinar (și la un specialist al psyche-ului câinelui), unde se va decide dacă câinele vrea cu adevărat să fie eutanasiat.

Problema cere, înainte de toate, subtilitate și discreție. Și chiar în primul rând este o problemă etică care ar trebui să ne preocupe pe noi toți, într-o societate în care trebuie să ne luptăm pentru a ne păstra inocența, iar exercițiul simulacrului însuși a devenit sfânt.

Advertisements

Avortul

Probabil că prima distincție pe care trebuie s-o fac în a aborda un subiect așa delicat este cea între avortul la oameni și cel la animale. Sunt două lucruri foarte diferite, deși, prin natura lucrurilor, pare că este vorba de același lucru, mai mult sau mai puțin. La fel ca oamenii, și animalele pot fi traumatizate în urma unui avort forțat.

Prima distincție pe care vreau s-o fac și care pare de bun-simț (n-aș zice pentru toată lumea! 🙂 ) este cea între conștiință și non-consțiință. Dacă noi oameni avem conștiința propriei existențe și a propriilor împrejurimi, animalele sunt caracterizate de ceea ce putem numi non-conștiință, anume lipsa conștiinței. Cred că este un lucru foarte important de reținut atunci când ne ducem animalul de casă la veterinar pentru un avort.

Un al doilea criteriu este cel al verbalizării. Animalele, spre deosebire de oameni, sunt caracterizați de o non-verbalizare, adică nu își pot exprima voința, gândurile etc. decât printr-un limbaj din punct de vedere uman aproape 100% opac. De aceea este extrem de greu să ne dăm seama dacă mama puilor vrea sau nu avort, dacă este pregatită să primească în lume alte ființei de care să aibă grijă. Înainte de toate, trebuie să vedem în ce măsură ea însăși poate să aibă grijă de ea. Există o sumă de indeterminate pe care trebuie să le luăm în calcul în acest caz și precauția trebuie să fie maximă. În ceea ce privește oamenii, lucrurile, aș putea spune, stau puțin mai ușor. Înainte de toate, medicina este mult mai evoluată pentru oameni decât pentru animale și atunci un avort este mult mai puțin traumatizant, nemaivorbind că micile retușări post-traumatice pot fi rezolvate printr-un psihiatru chiar în câteva săptămâni. Mama care nu își dorește copilul are capacitatea de a-și exprima această dorință, o cățea, deci, mai puțin.

Cu toată acestă pură ingenuitate evidentă a animalelor care reiese din acestă polemică, cu câtă ușurință le putem face rău. Cu câtă ușurință vrem să scăpăm de câinii care, chipurile, ne „agresează” în București, ce libertate ne putem lua când dorim stârpirea lor, pentru că ne-ar fi încălcat spațiul! Noi nu avem nici o vină prin dezvoltările astea urbane… nu, deloc! Nu ținem cont de gândurile, de sentimentele, de simpla ființare a acestor vietăți care există și a căror existență în loc să ne bucurăm ne provoacă silă. Mă întreb, nu retoric, cine este oare mai om?