Bookfest și vicii aferente

Există ceva odios în furtul cultural care mi se pare insuportabil propriii firi. Anume, mascarea asta ipocrită a unei fărădelegi fățișe în spatele unei viciozități care face actul să fie justificabil – dacă ești prins în flagrant, în care altă poziție te poți afla decât în cea a martirului cultural? A celui care se sacrifică, care depășește convențiile sociale în care am învățat să trăim cu toții tocmai pentru a le întări ulterior, acționând, chipurile, tot înspre binele general, prin mântuirea în urma actului lecturii. Jalnic! Toți cei care cred că pot scăpa cu o astfel de mentalitate fals emancipată se înșală amarnic! În fața legii, furtul este furt, indiferent de obiectul deposedat! Nu că aș fi o legalistă dogmatică, dar dacă urăsc ceva aceea este duplicitatea. Cât timp am fost azi la Bookfest, am văzut numeroși hoți fără să fiu nici măcar atentă la asta. Cred că pot vorbi de zeci de cărți în care furtul se săvârșea fățiș, dar ingenuitatea celor puși în slujba vreunei edituri îi scăpa de orice penitență!

Modalitățile de furt au fost numeroase, folosite în tot soiul de contexte, dar cred că cele mai multe furturi au avut loc la RAO, după câte am văzut. Titluri precum cele ale lui Foucault, Camus, Sartre, Romain Gary, Ilf și Petrov, Steinbeck, Gombrowicz erau expuse la niște preturi exorbitante. Evitam privirea la amenințarea pe care o aduceau astfel de prețuri de fiecare dată când treceam pe acolo. Poate mai rău a fost știind că RAO este deja cea mai cunoscută editură prin faptul că nu-și plătește traducătorii și autorii care nu sunt 100% mainstream. Boicotarea pasivă nu a avut succes, firește. Standul era plin de masele nesolitare militând cu nesaț pentru editura ciorditoare. Iar cei de la RAO vorbeau cu diminutive în cazul prețurilor neaproximate. Oamenii plăteau „bănuți” la editura lor.

Singura bucurie reală pe care am avut-o la Bookfest a fost autograful personalizat din partea lui Houellebecq „pour mon cher Raluca”, care n-a făcut o casă rea cu mizantropia moderată pe care și-a mărturisit-o în jalnic organizată întâlnire de la standul francez. Un tip autodenumit „ilustrator” în general dar și într-o carte făcută de unul singur inspirată din Houellebecq (despre care Alexandru Matei a zis că nu-și mai amintește dacă era volum de poezii sau proză (sau despre alta a autorului francez) – deci un cârnat ignorant care a venit acolo completamente nepregătit) a luat controlul asupra discuției înaintea autorului principal și sub pretextul prezentării celui din urmă a început să se prezintă singur, să ajungă la probleme dificile de teorie literară (pe care nu le-a expus, pentru că a zis ca sunt prea complicate pentru timpul scurt pe care îl are sau vreo măgărie scabroasă similară la adresa publicului), a debitat ca un iepure în călduri, vorbind despre cum se trage din niște pictori de biserică și alte rahaturi insuportabile, timp în care, în spatele mesei la care stăteau cei trei, se proiectau desene de genul Dragon Ball Z și New Gothic infantil făcute de sus-numitul. Deci cretinul ăsta nu a încercat decât să se autopromoveze pe umerii unui autor destul de cinic oricum, dar mult mai tolerant decât s-ar fi pretins.

Ego vs Eco

Îmi plac soarele, iarba, caprifoiul, plaja, briza ușoară care-mi brăzdează obrazul, lectura în lumina caldă a unei zile de primăvară, copii plimbându-se pe stradă, conceptul de ciclism ușor, îmi plac plimbările, parcurile întinse, îmi place să iubesc, să urăsc, să trăiesc vitalismul clipei curente, să fac efort fizic până la epuizare, să mă relaxez fără să ridic un deget. Și până acum n-am spus chiar nimic despre mine.

Îmi plac How I Met your Mother, South Park, Family Guy, Dr. House, Grey’s Anatomy, Seinfeld, Two and a Half Men, Sex and the City, Supernatural, Desperate Housewifes, Kingdom’s Hospital, The Bing Bang Theory, Dawson’s Creek, NCIS, CSI, LAPD Blue, Bones, Twilight Saga, 90210, Person of interest. Și cu asta, iar, n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Chopin, Beethoven, Mozart, Bach, Vivaldi, Corelli, Scarlatti, Schubert, Clara Schumann, Tchaikovski, Shostakovich, Mussorgski, Prokofiev, Stravinski, Brahms, Berg, Schoenberg, Haendel, Haydn, Granados, Khachaturian, Lalo, Miaskovsky, Paganini, Mendelssohn, Mahler, Strauss (toti trei sau patru) Grieg, Kullak, Busoni, Holbrooke, Philip Glass, Saint-Saens, Tiberiu Olah, Carl Stamitz. Și cu asta încă n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Dostoievski, Liszt (ca critic literar), Houellebecq, Caragiale, Eminescu, Blaga, Arghezi, Eugen Ionesco, Samuel Beckett, Vonnegut, Henry Miller, Arthur Miller, Mark Twain, Faulkner, Sadoveanu, Marin Preda, Breban (nu cel cu dicționarul), David Lodge, Julian Barnes, Quignard, Kafka, Murdoch, Stendhal, Hermann Broch, Mateiu Caragiale, Andrei Codreanu. Și cu asta n-am spus nimic.

Care este concluzia firească pe care o putem trage din aceste liste, în sens Eco-ian (Vertigo)? Că, oricât de exhaustiv am încerca să ne definim propriul psyche, gestul în sine de la bun început este compromis. Eul nostru este un fluid de o heterogenitate maximală și fiecare dintre noi suntem un lac Baikal. Nu putem să ne definim decât în anumite instanțe sau perioade foarte mult finite, ne schimbăm cu o versatilitate aproape inumană și totuși metamorfozarea o simțim încă prea umană. Trecerea de la o ipostază la alta este tot ceea ce este omenesc, iar ceea ce este omenesc, iubim. Dar nu și tot ceea ce iubim este omenesc. Trebuie să ne oprim din a ne subestima noi, ca oameni, ca ființe raționale și emoționale, suntem multe prea complecși ca să ne predăm în fața unor câini.