Dostoievski și Cleopa

Știu că există foarte mulți așa-ziși dostoievskiani care consideră că îl înțeleg cu adevărat pe marele autor rus, iar escrocheria în literatura funcționează la fel ca și în alte părți. Ierarhia acestora ajunge chiar la oameni precum Mutu, Vadim Tudor și alți agregaționiști literarizați și supraponderali, cu multă informație nesistematizată în ceea ce numim cultură.

Problema religiosului la Dostoievski a preocupat mințile criticilor literari pentru sute de ani deja, fiecare încercând să-și probeze teoriile (de fapt să și le confirme) pe vasta literatură rusă. Se fac astfel mistificări, ocultări, eclipsări numai pentru ca obiectul analizat să se potrivească matriței totalitare a „marilor teoreticieni”. Prejudecățile sunt nenumărate, se ajunge la vomismente indigerabile care n-au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce se analizează, iar nimeni nu îi judecă pe aceși monștri care, în modul cel mai ordinar, falsifică literatura însăși.

Printre aceștia se află cei care încearcă să-l despartă pe Dostoievski de religie, punând ezitările hamletiene pe seama unui real ateism crud. Ignoră faptul că toate aceste ezitări nu converg, în cele din urmă, decât spre o redescoperire, spre o întărire dintre cele mai tradiționale a religiosului ortodox non-catolic. Părintele Cleopa ne spune: „Niciodată să nu dai sfat nimănui, până când nu l-ai trăit tu! Cel ce dă sfat, dar el nu l-a trăit, este ca izvorul de apă pictat pe perete”. O regulă sfântă pe care acești pseudo-cercetători o încalcă  sfidând cu nonșalanță. Mai mult, părintele Cleopa ne zice:  „Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Fac. 2, 16–17)”.

Existențialistul care îl va disocia pe Dostoievski de părintele Cleopă să arunce prima piatră! Jalnice aceste încercări de a dezrădăcina un om din propriul sol pentru a ți-l apropria unui sistem complet străin acestuia și a te satisface fără rabat!

Advertisements

Secularizare și de-sfânt(z)are

Cuvântul „secularizare” ne duce automat cu gândul la confiscarea averilor bisericești de către stat în vederea unei distribuiri mai adecvate în societate. Că a doua parte s-a întâmplat sau nu este discutabil, dar nu asta face obiectul acestui text prezent aici. Putem privi secularizarea într-un sens mai profund și abstract decât cel legat de averile fețelor bisericești, anume o secularizare spirituală cea legată în primul rând de cele sfinte, de credința în Dumnezeu care se micșorează pe zi ce trece.

Eu pot să spun că nu am căzut în capcana trend-ului acestuia despre care vorbea și Nietzsche însuși, cunoscut vrăjmaș al bisericii („moartea lui Dumnezeu”, Doamne, iartă-mă!), și că mă mai duc fără rușine destul de regulat la biserică, fără să propăvăduiesc fanatismul pe care îl întâlnesc adeseori în societatea românească. Se pare ca acest trend i-a cam trăsnit și pe mulți dintre prietenii mei și, cu ajutorul unei analize sociale generale pe care am realizat-o de-a lungul vremii, am reușit să trag o concluzie behavioristă legată de comportamentul și obiceiurile pe care ateii și agnosticii le au.

Se pare că cei neduși la biserică fac o disociere între atei și agnostici, cei din urmă, în general, fiind destul de sceptici față de existența lui Dumnezeu, dar lăsând puțin spațiu unei improbabilități infinitezimale la care nu speră niciodată. În cel mai fericit caz, acesta se trasformă într-un deism ordinar care neagă cu o nonșalanță stupefiantă intervențiile divine ulterioare evidente pe care nici măcar ateii nu se mai chinuiesc să le nege.

Am observat deci, chiar printre prietenii mei, care au avut anti-revelația inexistenței lui Dumnezeu și, poate mai grav, a lui Iisus, că aceștia tind să aleagă să joace pentru adversar în ceea ce privește relațiile de cuplu. Nu sunt genul de femeie care să aibă tocmai prejudecăți împotriva alegerilor pe care le fac oamenii, nemaivorbind de prietenii mei proprii, dar încerc să găsesc totuși o explicație pentru această (dez)orientare și criteriul secularizării pare să fie singurul valabil comun și real în evoluția mentalității la o persoană anume.

Îmi iubesc toți prietenii și nu le-aș face rău niciodată, doar cred că ține de responsabilitatea mea de a observa aceste lucruri și de a le pune într-o anumită lumină spre o înțelegere mai profundă. Nu vreau să influențez liberul arbitru prin asta, pentru că alegerea ultimă e a fiecărei persoane în parte. Cred că îmi fac doar datoria de observator.

Iubirea de Dumnezeu este experimentată de fiecare în felul lui și asta este de netăgăduit. Doar că, precum nu putem accepta un infinit număr de interpretări asupra unei opere literare, la fel trebuie să limităm sfera posibilităților în care îl iubim pe Dumnezeu. Și aici intervine religia, în speță creștinismul, pentru a ne revela cum trebuie să trăim această iubire întru Iisus. Dintre toate virtuțile pe care nu mai are rost să le trec în revistă (pentru că sunt de bun-simț), aș alege toleranța față de oamenii diferiți, care, în orice măsură de vrăjmași ar fi, trebuie respectați așa cum sunt. Noi suntem de o parte, ei de alta. Nimeni, în afară de Dumnezeu și de biserică, nu are cum să spună care parte este cea potrivită și adevărată.

(Tobiță s-a sinucis după ce s-a aflat pe internet că este homosexual)