Secretul absenței

Singurul film decent și, mai mult, foarte bun, dintre cele ale lui Spielberg, este intitulat Duelul, în 1971. Încă foarte tânăr. După aia a trecut la filme infantil-cretine pentru satisfacția fantezistă a publicului larg. Și dacă tot vorbim despre fantezie, iată ce scrie un anume Todd McGowan despre filmul lui Spielberg:

“All of Spielberg’s later films turn away from the gaze and toward fantasy, in clear contrast to the way that Duel sustains the movement of desire around the gaze. It is almost as if Spielberg’s entire career as a filmmaker represents a flight from the trauma of the gaze as manifested in his first film.”

Duelul lui Spielberg este un film despre un șofer de mașină și un camionagiu. Acțiunea este simplă: camionagiul nu vrea să-l lase pe șofer să treacă. Duelul se intensifică în așa măsură, încât camionagiul își propune efectiv să-l omoare pe protagonist. Tot timpul ăsta, camera, punctul de vedere, este cel al protagonistiului, care nu vede niciodată fața camionagiului. Este dorința privirii aparent nesatisfăcută, dorința de a găsi acest petit objet a, în termeni lacaniani. Obiectul nu este niciodată găsit, identitatea camionagiului, care piere la sfârșitul filmului, rămâne necunoscută. De ce dorința este aparent nesatisfăcută? Pentru că dorința privirii există pentru ea însăși și nu pentru a descoperi acel petit objet a, pentru că acesta nu ascunde decât un vid. E o proprietate a subiectului (a privitorului, care devine obiect, privit). Marele secret pe care privirea l-ar vrea să-l afle este că nu există nici un secret. De aceea secretul trebuie întreținut pentru ca dorința să existe în relația recurentă: dorința are ca scop dorința însăși.

De aceea pornografia = erotism zero.

Advertisements

Feminism fecund

Azi-noapte am avut una dintre cele mai acute nopți coșmarești din viața mea. Am visat ceva de-o stupizenie și de o veridicitate în același timp cumplite. Mă alăturasem unui grup de feministe a căror teorie mă atrăgea extrem de mult, poate tocmai pentru că simțeam ceva de bun-simț și inofensiv, ceva lipsit de agresivitatea tipică care li se reproșează atât de des feministelor. Mergea pe moștenirea și sub oblăduirea Laurei Mulvey, celebra cinefilă care revalorizează conceptul de male gaze preluat din Lacan și aduce în discuție the female gaze, care se pare ca nu este altceva decât tot un male gaze. Adică female gaze, cel puțin în filmele hollywoodiene și în cele care cad sub umbrela lor, nu este de fapt decât o extensie a male gaze-ului, pe care bărbații au impus-o printr-un anumit tip de filmare în care privirea masculină este privilegiată și în care practic se presupune în mod inconștient că spectatorul este bărbat. Destul de urât, într-adevăr.

Și ca să continuu visul, m-am alăturat, deci, unui grup de femei și bărbați feminiști (sau feministe?). Simțeam că aparțin, că fac parte din ceva important, cum ziceam, lipsit de violență. După mai multe întrevederi în care i-am convins de fidela mea aderare la noua mișcare, mi s-a spus că trebuie să urmez un fel de ritual formal, firește, nimic de care ar trebui să-mi fac griji.

To make a long story short, m-am prezentat înspre a fi inițiată, pentru ca apoi să mă trezesc cu un strap-on amplasat în zona subburticii. Trebuia, se pare, să aștept să îmi crească un falus (pe modelul strap-on-ului) îndeajuns de vârtos, încât să pot participa la militantismul feminist. Când am văzut că au început să-mi iasă niște fire de păr negre și ondulate pe piept, am urlat (în vis, încă) și mi-am scos imediat strap-on-ul, moment în care s-a ivit falusul real. M-am trezit nădușită…

POLL: În care dintre cele două poze se află Laura Mulvey? Vă dau un indiciu: „zebră!”

Goethe! sau minunea de a fi!

Cu greu pot găsi un film mai curat, onest și profund în același timp, dar și cu subiect cultural precum e Goethe!, pe care am avut norocul chior, aș putea spune, să îl văd la Filmul European de Film din România. Ce se poate spune despre Goethe! și nu s-a spus despre The Red Violin sau despre The Girl with a Pearl Earring? Puține, și totuși chiar și așa, filmul reușește să-și păstreze o originalitate care nu știu dacă e depășită de cele două filme mai sus-amintite. Spre exemplu, faptul că întreg filmul este vorbit în limba germană, iar peisajele sunt tipice nemțești, peisaje care evocă tot romantismul perioadei, simbioza omului cu natura, acea împăcare serenă pe care protagonistul o are într-un trident cristalizat cu iubita și cu natura, toate îmi sunt sugestive pentru justețea impecabilă a filmului.

Muzica ritmată, săltăreață de la începutul filmului până la intrigă dă o senzație de comfort spectatorului și sunt acele momente în care știi că nimic nu are ce să se întâmple în neregulă cu tânărul Goethe. De fapt, subiectul central este cartea marelui autor, Suferințele tânărului Werther și întâmplările proxime creării capodoperei (în urma căreia un val de tineri s-au sinucis, copleșiți de agonia acestui tânăr nefericit). Ca orice geniu vivace, Goethe este studentul excentric care nu crede în academismul conformist și plat al profesorilor facultății în fața cărora trebuie să își demonstreze aptitudinile. Toate aceste întâmplări ale lui Goethe-studentul se întâmplă pe fondul muzicii despre care vorbeam, ceea ce ne asigură că ignoranța de care tânărul dă dovadă referitoare la materiile care nu îl interesează deloc nu va avea consecințe grave pentru viitor (ceea ce știm în principiu, pentru că am auzit de Goethe! 🙂 ).

Dar pentru această ignoranță el va trebui să platească un anumit preț, ceea ce se concretizează într-un ritual de inițiere: este obligat de tatăl său să se înscrie la Facultatea de Drept, unde urmează o altă serie de năzbâtii cu consecințe, de data asta, ceva mai serioase!
Probabil cea mai amuzantă scenă din film este cea în care studentul de o inconștiență perfect lucidă, desenează în zăpadă cu litere de-o șchioapă textul „Lecket mich!” („Bite me!”) la care colegii se amuză copios.

Și totuși cel mai mult, considerând toate aspectele filmului, mi-a plăcut miza centrală, anume că și geniile au parte de momentele lor cotidiene, de mundanitatea cea mai ordinară, de momentele poate puțin jenante, neplăcute, care aparent nu îi onorează întru totul. Dar să nu uităm, așa cum Goethe însuși ne reamintește, că „singura consolare a prostului în fața geniului este că amândoi vor împărtăși aceeași moarte!” Eu zic ca nu există motive de grijă…