Ego vs Eco

Îmi plac soarele, iarba, caprifoiul, plaja, briza ușoară care-mi brăzdează obrazul, lectura în lumina caldă a unei zile de primăvară, copii plimbându-se pe stradă, conceptul de ciclism ușor, îmi plac plimbările, parcurile întinse, îmi place să iubesc, să urăsc, să trăiesc vitalismul clipei curente, să fac efort fizic până la epuizare, să mă relaxez fără să ridic un deget. Și până acum n-am spus chiar nimic despre mine.

Îmi plac How I Met your Mother, South Park, Family Guy, Dr. House, Grey’s Anatomy, Seinfeld, Two and a Half Men, Sex and the City, Supernatural, Desperate Housewifes, Kingdom’s Hospital, The Bing Bang Theory, Dawson’s Creek, NCIS, CSI, LAPD Blue, Bones, Twilight Saga, 90210, Person of interest. Și cu asta, iar, n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Chopin, Beethoven, Mozart, Bach, Vivaldi, Corelli, Scarlatti, Schubert, Clara Schumann, Tchaikovski, Shostakovich, Mussorgski, Prokofiev, Stravinski, Brahms, Berg, Schoenberg, Haendel, Haydn, Granados, Khachaturian, Lalo, Miaskovsky, Paganini, Mendelssohn, Mahler, Strauss (toti trei sau patru) Grieg, Kullak, Busoni, Holbrooke, Philip Glass, Saint-Saens, Tiberiu Olah, Carl Stamitz. Și cu asta încă n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Dostoievski, Liszt (ca critic literar), Houellebecq, Caragiale, Eminescu, Blaga, Arghezi, Eugen Ionesco, Samuel Beckett, Vonnegut, Henry Miller, Arthur Miller, Mark Twain, Faulkner, Sadoveanu, Marin Preda, Breban (nu cel cu dicționarul), David Lodge, Julian Barnes, Quignard, Kafka, Murdoch, Stendhal, Hermann Broch, Mateiu Caragiale, Andrei Codreanu. Și cu asta n-am spus nimic.

Care este concluzia firească pe care o putem trage din aceste liste, în sens Eco-ian (Vertigo)? Că, oricât de exhaustiv am încerca să ne definim propriul psyche, gestul în sine de la bun început este compromis. Eul nostru este un fluid de o heterogenitate maximală și fiecare dintre noi suntem un lac Baikal. Nu putem să ne definim decât în anumite instanțe sau perioade foarte mult finite, ne schimbăm cu o versatilitate aproape inumană și totuși metamorfozarea o simțim încă prea umană. Trecerea de la o ipostază la alta este tot ceea ce este omenesc, iar ceea ce este omenesc, iubim. Dar nu și tot ceea ce iubim este omenesc. Trebuie să ne oprim din a ne subestima noi, ca oameni, ca ființe raționale și emoționale, suntem multe prea complecși ca să ne predăm în fața unor câini.

Advertisements

Un viciu clasic

Trebuie să fac o confesiune în fața cititorilor mei. Am un viciu: îmi place muzica clasică. Am ascultat Anotimpurile lui Vivaldi, nocturnele lui Chopin, Ave Maria lui Schubert, Vocalise a lui Rachmaninov, sonata lunii de Beethoven și simfonia 40 de Mozart, cred că tot ce se poate asculta când e vorba de genul ăsta de muzică. Am ajuns să le știu pe dinafară :). De multe ori aceste piese îmi răsună-n minte ca un corn ce-și cântă mistuirea sufletească și mă simt copleșită. Muzica clasică pentru mine este o guilty pleasure pe care o îmbrațișez cu toată ființarea mea. Nu e doar un aspect al vieții mele, e vorba de o dimensiune esențială și complementară pentru ceea ce însemn cu adevărat.

Dar lăsând la o parte lirismul și limbajul poetic (pe care îl văd ca unic mijloc de exprimare a unor realitățile nereprezentabile altfel!), există multe trăsături obiective care merită a fi discutate pentru a oferi legitimitate gustului. Căci da, gusturile nu se discută, dar asta nu înseamnă că nu trebuie cultivate și educate, aplicând filtre cât mai rigide pentru o acutizare cât mai profundă a simțului auditiv (dar nu numai). Spre exemplu, în Für Elise tempo-ul, tonalitate, cadența solo și codetta de la sfârșitul piesei. Pe de altă parte, expoziția, grația, giusto-ul specific, l’istesso tempo, chiar miserere, toate! Și nu cred că există cineva care poate să exprime sentimentele pe care Beethoven le avea pentru Für Elise mai bine decât Richter – se observă consistența sentimentelor romantice, a unei dispoziții de sacrificiu exhaustiv pentru iubita eternizată în muzica marelui compozitor.

Trebuie să recunosc că, pe de altă parte, încă n-am ajuns la o familiaritate completă cu Mozart, mișcarea a doua simțind-o încă destul de străină firii, dar tema melodiei din prima mișcare îmi aduce foarte multă încântare, iar optimismul imputrescibil mă poartă în aval pe albia speranței. Simt aproape că mă îndrăgostesc doar când rememorez toate aceste trăiri irefutabile pe care nu mi le pot reprima. Dar nici nu vreau. Guilty pleasure or not, asta sunt eu!