Connect eR

Hitul verii pe piața românească compus nu întâmplător la începutul acestui anotimp este „Eu vara no dorm”, semnat Connect-R. În stilul său tipic raggae, cu vocea groasă, jamaicană, dreadurile nelipsite, tatuaj pe gât, body super mișto, puțin creol, exact cât să fie sexy.

E o senzație de relaxare, de chill maxim pe care mi-a dat-o melodia asta de prima oara când am ascultat-o și simt o bucurie națională pentru succesul incredibil pe care l-a avut în țara aceasta. Arată o unitate a simțământului în care acest popor se regăsește. Românii au avut de fiecare dată și această calitate de a fi foarte în trend fără să cadă în snobism grosolan. Connect-R se potriveste perfect ca o piesă de puzzle în tot ansamblul mentalității românești. Autodeclarat „țigan” (adică rrom), dar jamaican în forul său interior, Connect-R a dat dovadă de versatilitate muzicală de foarte tânăr, a fost un copil precoce tipic. Nu e nimic de mirare că a ajuns la nivelul la care să creeze trend-uri la nivel național, fie ele într-o cultură relativ minoră. Chiar și așa, nu e deloc un lucru mic.

Dar revenind la efectele hitului sus-numit pe care le are asupra mea, vorbeam despre o senzație narcotică de chillout. Noaptea când mă apucă insomniile deja mi-a intrat în instinct să dau drumul la casetofon și să-i ascult melodia. Deși mă trezesc deseori nervoasă, cu un sentiment de anxietate acut pe care mi-e foarte greu să îl reprim (poate chiar și de vinovăție din cauza lipsei de somn) și încerc să mă culc iar, fără nici un succes, „Eu vara no dorm” mă face să trec mult mai repede peste perioada această de tranziție non-soporifică. Încercați să ascultați, păcatul originar se va dezbăra de voi toți, umanitatea își reconstruiește chipul uman, omului îi este redat omul. Nu doar estetic, ci și axiologic Connect-R literalmente are dreptate.

Advertisements

Moartea lui Trololo

Moartea regelui Trololo nu a venit ca o veste prea fericită. Spre deosebire de alți oameni care dau dovadă de acel cinism îndârjit și obstinat, eu nu mă pot bucura la moartea oamenilor ridicoli. Indiferent de bucuria produsă în sufletul meu, nu pot ajunge la nivelul ăsta de cinism subuman. Am trecut prin destul de multe până acum în viață, ținând cont de vârsta pe care o am și cred că am ajuns la un nivel de maturitate emoțională îndeajuns de înalt, încât să pot trage niște concluzii consecvente cu eul meu lichid.

Bătăia de joc în jurul morții regelui Troleleu nu trebuie alimentată mai mult decât a fost deja. Există un adevăr pe care mulți dintre batjocoritori nu au reușit nici până acum să-l asimileze, de fapt l-au respins cu brutalitate, pentru că intra în contradicție cu tot ce înțelegeau ei din muzică – de aceea au ales, comfortabil, să mânjească imaginea acestui artist, care, printre altele, mai a trecut și pe la Conservator, spre deosebire de atâți așa-ziși artiști din România, care nu știu să citească o partitură sfrijită.

Deci acești înciudați refuzau să vadă adevărul esențial din spatele muzicii: că nu există nici o relație necesară între versuri și muzică. Ușurătatea cu care acest artist își însușise această realitate în mod evident a fost interpretată ca fiind sfidătoare: „With a toothy grin, Khil delivers a clearly lip-synced performance minus lyrics, instead using a series of made-up syllables, including the “trololololo” that captured the hearts of millions.” O afirmație care te lasă necuvântat. Dințos, inventator aleatoriu de semnificații, „trolololo”… Aceasta este frustrarea globală în fața unui om pur și simplu… neînțeles.

În răspărul unei teorii a artei

Sunt o fire foarte simțitoare la schimbările vizuale, dar și la cele auditive, așa cum am lăsat să se vadă (sper 🙂 ) în ultimul post. În ceea ce privește pictura, cred că hipersensibilitatea de care dau dovadă a apărut în clipa în care am deschis ochișorii. Orice tranziție cromatică sau de lumină îmi apărea ca o revelație a unei lumi fabuloase, fantastice și halucinante, chiar. Puteai spune că experimentam un soi de aberație cromatică, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat, căci diagnosticul oftalmologului a fost grăitor. Nimic grav, totuși. A trecut cu un tratament neinvaziv. În ciuda asocierii patologice, toată această experiență timpurie mi-a marcat viața. De atunci mi-am exprimat propensiunea pentru culoare, desen, linii, forme geometrice, pictură – orice legat de vizual. Se spune că nevăzătorii se integrează mult mai ușor în societate decât surdo-muții, dar eu sunt sigură ca în cazul meu este exact opusul. M-am născut ca să pot privi până la a experimenta și cel mai ordinar voyeurism! Totul ține de privire.

În consecință, mi s-a părut că se dostoiește să îl aleg pe Miró ca prim reprezentant al blogului meu (după cum vedeți în bannerul de sus). E o vorba de o raportare intimă și inefabilă la acest tablou suprarealist. Mai exact, un bestiar suprarealist în care figurile animalelor sunt stilizate până la o esențializare epurată.

Observăm cum această esențializare este de fapt expresia purității muzicale (vedem niște note în partea de sus-centru a tabloului) și cum cele două arte, picturală și muzicală se întâlnesc în interiorul unui fond vizual. Putem de aici să tragem o concluzie matematică foarte interesantă, premisă a relativității interdisciplinare la care Miró ajunge cu geniul său insurmontabil: pictură + muzică = pictură. Iată, vedem cum puterea ingeniozității pe o poziție tare poate să silească legile pe care un profan le-ar considera de bun-simț.

Nu de bun-simț era odata și că soarele se învârtește în jurul pământului?

Un viciu clasic

Trebuie să fac o confesiune în fața cititorilor mei. Am un viciu: îmi place muzica clasică. Am ascultat Anotimpurile lui Vivaldi, nocturnele lui Chopin, Ave Maria lui Schubert, Vocalise a lui Rachmaninov, sonata lunii de Beethoven și simfonia 40 de Mozart, cred că tot ce se poate asculta când e vorba de genul ăsta de muzică. Am ajuns să le știu pe dinafară :). De multe ori aceste piese îmi răsună-n minte ca un corn ce-și cântă mistuirea sufletească și mă simt copleșită. Muzica clasică pentru mine este o guilty pleasure pe care o îmbrațișez cu toată ființarea mea. Nu e doar un aspect al vieții mele, e vorba de o dimensiune esențială și complementară pentru ceea ce însemn cu adevărat.

Dar lăsând la o parte lirismul și limbajul poetic (pe care îl văd ca unic mijloc de exprimare a unor realitățile nereprezentabile altfel!), există multe trăsături obiective care merită a fi discutate pentru a oferi legitimitate gustului. Căci da, gusturile nu se discută, dar asta nu înseamnă că nu trebuie cultivate și educate, aplicând filtre cât mai rigide pentru o acutizare cât mai profundă a simțului auditiv (dar nu numai). Spre exemplu, în Für Elise tempo-ul, tonalitate, cadența solo și codetta de la sfârșitul piesei. Pe de altă parte, expoziția, grația, giusto-ul specific, l’istesso tempo, chiar miserere, toate! Și nu cred că există cineva care poate să exprime sentimentele pe care Beethoven le avea pentru Für Elise mai bine decât Richter – se observă consistența sentimentelor romantice, a unei dispoziții de sacrificiu exhaustiv pentru iubita eternizată în muzica marelui compozitor.

Trebuie să recunosc că, pe de altă parte, încă n-am ajuns la o familiaritate completă cu Mozart, mișcarea a doua simțind-o încă destul de străină firii, dar tema melodiei din prima mișcare îmi aduce foarte multă încântare, iar optimismul imputrescibil mă poartă în aval pe albia speranței. Simt aproape că mă îndrăgostesc doar când rememorez toate aceste trăiri irefutabile pe care nu mi le pot reprima. Dar nici nu vreau. Guilty pleasure or not, asta sunt eu!