Secularizare și de-sfânt(z)are

Cuvântul „secularizare” ne duce automat cu gândul la confiscarea averilor bisericești de către stat în vederea unei distribuiri mai adecvate în societate. Că a doua parte s-a întâmplat sau nu este discutabil, dar nu asta face obiectul acestui text prezent aici. Putem privi secularizarea într-un sens mai profund și abstract decât cel legat de averile fețelor bisericești, anume o secularizare spirituală cea legată în primul rând de cele sfinte, de credința în Dumnezeu care se micșorează pe zi ce trece.

Eu pot să spun că nu am căzut în capcana trend-ului acestuia despre care vorbea și Nietzsche însuși, cunoscut vrăjmaș al bisericii („moartea lui Dumnezeu”, Doamne, iartă-mă!), și că mă mai duc fără rușine destul de regulat la biserică, fără să propăvăduiesc fanatismul pe care îl întâlnesc adeseori în societatea românească. Se pare ca acest trend i-a cam trăsnit și pe mulți dintre prietenii mei și, cu ajutorul unei analize sociale generale pe care am realizat-o de-a lungul vremii, am reușit să trag o concluzie behavioristă legată de comportamentul și obiceiurile pe care ateii și agnosticii le au.

Se pare că cei neduși la biserică fac o disociere între atei și agnostici, cei din urmă, în general, fiind destul de sceptici față de existența lui Dumnezeu, dar lăsând puțin spațiu unei improbabilități infinitezimale la care nu speră niciodată. În cel mai fericit caz, acesta se trasformă într-un deism ordinar care neagă cu o nonșalanță stupefiantă intervențiile divine ulterioare evidente pe care nici măcar ateii nu se mai chinuiesc să le nege.

Am observat deci, chiar printre prietenii mei, care au avut anti-revelația inexistenței lui Dumnezeu și, poate mai grav, a lui Iisus, că aceștia tind să aleagă să joace pentru adversar în ceea ce privește relațiile de cuplu. Nu sunt genul de femeie care să aibă tocmai prejudecăți împotriva alegerilor pe care le fac oamenii, nemaivorbind de prietenii mei proprii, dar încerc să găsesc totuși o explicație pentru această (dez)orientare și criteriul secularizării pare să fie singurul valabil comun și real în evoluția mentalității la o persoană anume.

Îmi iubesc toți prietenii și nu le-aș face rău niciodată, doar cred că ține de responsabilitatea mea de a observa aceste lucruri și de a le pune într-o anumită lumină spre o înțelegere mai profundă. Nu vreau să influențez liberul arbitru prin asta, pentru că alegerea ultimă e a fiecărei persoane în parte. Cred că îmi fac doar datoria de observator.

Iubirea de Dumnezeu este experimentată de fiecare în felul lui și asta este de netăgăduit. Doar că, precum nu putem accepta un infinit număr de interpretări asupra unei opere literare, la fel trebuie să limităm sfera posibilităților în care îl iubim pe Dumnezeu. Și aici intervine religia, în speță creștinismul, pentru a ne revela cum trebuie să trăim această iubire întru Iisus. Dintre toate virtuțile pe care nu mai are rost să le trec în revistă (pentru că sunt de bun-simț), aș alege toleranța față de oamenii diferiți, care, în orice măsură de vrăjmași ar fi, trebuie respectați așa cum sunt. Noi suntem de o parte, ei de alta. Nimeni, în afară de Dumnezeu și de biserică, nu are cum să spună care parte este cea potrivită și adevărată.

(Tobiță s-a sinucis după ce s-a aflat pe internet că este homosexual)

Cei patru schl

La conferința de la Berlin din 7 iulie, pentru care spuneam în post-ul trecut că mă pregătesc, va trebui să fac un studiu comparatistic între patru nemți ante-naziști, și anume: Schelling, Schleger, Schiller și Shelley. Este vorba de o hermeneutică combinată cu teoria receptării (unde vor intra, firește, Schnitke, Schopenhauer și Kate Schopin) prin care voi demonstra, pe urmele austriacului Schnitzler, că în urma unei analize deconstructiviste, textul se va prăbuși sub propriile legi precare care-l țin laolaltă. Textul romantic, firește.

După cum demonstrează realiștii (Courbet, von Schiler – a nu se confunda cu Schiller sau un Schlinder), romantismul nu are nici o posibilitate de supraviețuire într-o lume care pregătește nu mai puțin de două războaie mondiale și un altul rece cu arme nucleare în America de Sud îndreptate spre S.U.A. Toate acestea, în mod paradoxal, fusesera deja anticipate de Nietzsche, care declară profetic: „mă veți înțelege de abia după cel de al doilea război mondial”. Dar misticismul lui Nietzsche face obiectul unei alte discuții de proporții pe care nu aș putea să le cuprind într-un post în care caracterul lapidar este cel mai apreciat (no offence to my readers!).

Firește, această înlănțuire diacronică a curentelor artistice majore și minore are principiul superiorității curentului care vine ulterior, pentru că acesta deja îl va fi cunoscut pe cel care sucombă sau e pe cale să sucombe. O superioritate aparentă, evident – nu putem trage concluzia că acele curente care vin după sunt net superioare celor anterioare. Și chiar dacă ar fi astfel, atunci care ar fi raporturile, spre exemplu, dintre un curent artistic nou și suma mai multor curente artistice din trecut? Putem afirma, oare, că suma constituită din baroc, clasicismul francez și iluminism este inferioară expresionismului sau impresionismului? Este cu siguranță greu de demonstrat. Există „n” invariante dar și variabile de luat în calcul și acestea stau sub semnul clar al indeterminării axiologice, căci numai o coordonare extrem de bine calculată între specialiștii domeniilor umaniste foarte variate le-ar putea calcula spre a ajunge la o concluzie cu adevărat obiectivă.

Ceea ce face notă discordantă în demonstrația de mai sus este cazul perioadei de tranziție de la romantism la realism, în care realismul, după cum spuneam, a demonstrat irelevanța ontologică a curentului său rival, pe care el încearcă să îl redea abscons într-un con de umbră prin principiul oglinzii mișcătoare care reflectă intim (dar inerent selectiv) mecanismele fundamentale care stau la baza societății contemporane. Este ironic poate că avangarda a folosit același mecanism al oglinzii sociale reflectânde, numai că în sensul cel mai literal. Mesajul nu a fost înțeles întru totul de omologii lor, ci doar târziu, prin raportarea la curentul realist, care a ajutat la decriptarea întregii semnificații.

Revenind la comparațiile dintre curentele artistice, probabil că nu ar trebui să intram totuși în astfel de impasuri calculatristice pe care nu le-am putea rezolva altfel decât cu o armată de cercetători destul de bine recompensați bănește, fie vorba între noi 🙂 În altă ordine de idei, vă promit că o să vă țin la curent cu eforturile mele legate de susținerea lucrării.

Urați-mi baftă! :-*