Connect eR

Hitul verii pe piața românească compus nu întâmplător la începutul acestui anotimp este „Eu vara no dorm”, semnat Connect-R. În stilul său tipic raggae, cu vocea groasă, jamaicană, dreadurile nelipsite, tatuaj pe gât, body super mișto, puțin creol, exact cât să fie sexy.

E o senzație de relaxare, de chill maxim pe care mi-a dat-o melodia asta de prima oara când am ascultat-o și simt o bucurie națională pentru succesul incredibil pe care l-a avut în țara aceasta. Arată o unitate a simțământului în care acest popor se regăsește. Românii au avut de fiecare dată și această calitate de a fi foarte în trend fără să cadă în snobism grosolan. Connect-R se potriveste perfect ca o piesă de puzzle în tot ansamblul mentalității românești. Autodeclarat „țigan” (adică rrom), dar jamaican în forul său interior, Connect-R a dat dovadă de versatilitate muzicală de foarte tânăr, a fost un copil precoce tipic. Nu e nimic de mirare că a ajuns la nivelul la care să creeze trend-uri la nivel național, fie ele într-o cultură relativ minoră. Chiar și așa, nu e deloc un lucru mic.

Dar revenind la efectele hitului sus-numit pe care le are asupra mea, vorbeam despre o senzație narcotică de chillout. Noaptea când mă apucă insomniile deja mi-a intrat în instinct să dau drumul la casetofon și să-i ascult melodia. Deși mă trezesc deseori nervoasă, cu un sentiment de anxietate acut pe care mi-e foarte greu să îl reprim (poate chiar și de vinovăție din cauza lipsei de somn) și încerc să mă culc iar, fără nici un succes, „Eu vara no dorm” mă face să trec mult mai repede peste perioada această de tranziție non-soporifică. Încercați să ascultați, păcatul originar se va dezbăra de voi toți, umanitatea își reconstruiește chipul uman, omului îi este redat omul. Nu doar estetic, ci și axiologic Connect-R literalmente are dreptate.

Eutanasia

Dreptul la moarte este inerent dreptului la viața. Este una dintre problemele cele mai grave pe care societățile subdezvoltate încă se chinuiesc (sau nu) să le înțeleagă. Eutanasia (eu = bun; thanatos = moarte) pare ca nu a deviat prin semnificație aproape deloc de la etimologia sa. Este vorba de o moarte bună, o moarte benefică, care de obicei pune capăt unor suferințe insuportabile, fie prin intensitate, fie prin cumul. Oamenii care nu au asimilat viața orașului în mod corect privesc cu mult scepticism dorința unei persoane de a muri când se află într-o situație critică și o pun pe seama unei deviații circumstanțiale. Firește, există cazuri și cazuri, există oameni cărora le este atât de frică de moarte, încât sunt în stare să suporte chinuri care depășesc cu mult orice imaginație și deci devin un fel de eroi fără intenție, dar relativ anonimi.

Problema la care vreau să ajung, însă, este cea a non-verbalizării, a ceea ce numim „starea de necuvântare” care este comună atât oamenilor în situații speciale (ex. în comă), cât și animalelor. Dacă nu există vreun document care să ateste o voință declarată anterioară stării critice, atunci lucrurile se complică. Avem aceeași situație și la animale (de exemplu la câini), cu excepția documentului care nu poate fi legitim (decât dacă este falsificat într-un mod verosimil).

Și totuși, în ciuda opiniei comune, un om în comă și un câine conștient (dar nu de propria existență) nu pot fi supuși aceluiași tratament în ceea ce privește dreptul la moarte. Sunt lucruri deja foarte bine știute, cum ar fi că limbajul pe care-l folosește și atitudinea pe care o are un câine sunt niște indicii cruciale în a stabili un contact real cu acesta. Câinii înțeleg atâtea lucruri în viața lor domestică și de stradă, încât uneori este șocantă asemănarea cu ființa umană. De ce, dacă și ei au un barometru al durerii fizice (nervii), nu pot lua o decizie și asupra propriei vieți? Și de ce această decizie nu poate fi respectată? Există foarte mulți vetopsihiatri celebri care au demonstrat că starea de spirit a unui câine poate fi identificată parțial după fizionomia câinelui, după felul în care își contractă mușchii feței, după numărul de straturi epidermice ș.a.m.d. Evident, lucrurile sunt mult mai complicate decât pot explica aici în câteva rânduri, dar, ca să vă dau un singur exemplu: nu ați văzut oare câini care vi s-au părut triști într-un mod imuabil? Este foarte probabil ca această impresie să releve de fapt o  realitate interioară crudă. Când acest sentiment vă trăsnește, este bine să vă duceți câinele la veterinar (și la un specialist al psyche-ului câinelui), unde se va decide dacă câinele vrea cu adevărat să fie eutanasiat.

Problema cere, înainte de toate, subtilitate și discreție. Și chiar în primul rând este o problemă etică care ar trebui să ne preocupe pe noi toți, într-o societate în care trebuie să ne luptăm pentru a ne păstra inocența, iar exercițiul simulacrului însuși a devenit sfânt.