Secretul absenței

Singurul film decent și, mai mult, foarte bun, dintre cele ale lui Spielberg, este intitulat Duelul, în 1971. Încă foarte tânăr. După aia a trecut la filme infantil-cretine pentru satisfacția fantezistă a publicului larg. Și dacă tot vorbim despre fantezie, iată ce scrie un anume Todd McGowan despre filmul lui Spielberg:

“All of Spielberg’s later films turn away from the gaze and toward fantasy, in clear contrast to the way that Duel sustains the movement of desire around the gaze. It is almost as if Spielberg’s entire career as a filmmaker represents a flight from the trauma of the gaze as manifested in his first film.”

Duelul lui Spielberg este un film despre un șofer de mașină și un camionagiu. Acțiunea este simplă: camionagiul nu vrea să-l lase pe șofer să treacă. Duelul se intensifică în așa măsură, încât camionagiul își propune efectiv să-l omoare pe protagonist. Tot timpul ăsta, camera, punctul de vedere, este cel al protagonistiului, care nu vede niciodată fața camionagiului. Este dorința privirii aparent nesatisfăcută, dorința de a găsi acest petit objet a, în termeni lacaniani. Obiectul nu este niciodată găsit, identitatea camionagiului, care piere la sfârșitul filmului, rămâne necunoscută. De ce dorința este aparent nesatisfăcută? Pentru că dorința privirii există pentru ea însăși și nu pentru a descoperi acel petit objet a, pentru că acesta nu ascunde decât un vid. E o proprietate a subiectului (a privitorului, care devine obiect, privit). Marele secret pe care privirea l-ar vrea să-l afle este că nu există nici un secret. De aceea secretul trebuie întreținut pentru ca dorința să existe în relația recurentă: dorința are ca scop dorința însăși.

De aceea pornografia = erotism zero.

Advertisements

Privirea ca jenă

De multe ori ne simțim prost când suntem priviți. De multe ori avem impresia că actul privirii parcă nu este cel al subiectului, cât este un proces mental al obiectului, adică al celui care este privit și asta ne conferă un sentiment de mare jenă psihologică. E un stres care ne urmărește de-a lungul vieții, în market, la hipermarketuri, în carrefour, acasă, în parc, în trafic, în momentele de tranziție aparent neimportante de la o ipostază la altă (serviciu – odihna de acasă). Noi femeile cred că suntem în primul rând victimele privirii lacaniene pentru că suntem privite insistent în market și nu numai. În parc, pe zebră, în trafic. De multe ori această sensibilitate este neluată în calcul, mai ales de către bărbații care își aruncă privirile caustice asupra obiectului din noi. Obiectul devine în  mod paradoxal un agent pentru că privirea pare să fie un proces al obiectului de tip agent. Privirea masculină face ca femeia să devina un simplu obiect, dar un obiect de tip agent. Un paradox care devitalizează femeia și o reduce la un simplu obiect, un lucru pe care, spre exemplu, psihanaliști relativ misogini precum Lacan (îl iubea pe Freud la urma urmei, nu?) îl refuză din start.

Eu când merg prin București mă simt privită chiar și atunci când nu sunt, deoarece inerția acumulată a privirilor obraznice, suma lor creează o presiune pe care o simt în toată viața cotidiană. Ochii au puterea să străpungă dincolo de piele, în oase, ochii fracturează fără să-și dea seama. Nu vreau să fiu fracturată, nu vreau decât să fiu eu însămi, așa cum m-a făcut Dumnezeu și cu Sf. Petru.Firește, revenim la relativismul extrem al post-ului anterior, în care am demonstrat fluctuațiile browniene ale psyche-ului uman, și totuși, cred că există o unitate în afara unei priviri  masculine agasante care să mă apese pe psihic. Cred că pot fi independentă fără privirea unui bărbat, dar asta nu înseamnă că sunt misandră.

Un singur mesaj aș vrea să las bărbaților: dacă mă priviți, faceți-o fără să fracturați.