stylistic patterns in Jane Austen

Am ajuns aproape la jumătatea romanului Emma care numără nu mai puțin de 500 de pagini. Există un tipar, un pattern al scriiturii austeniene pe care trebuie să-l iei ca atare și să-l înghiți fără prea multe revolte, care ar însemna un consum de energie cu mult peste cel al lecturii în sine și care ar face, deci, lectura mult mai dificilă decât este deja. Următorul fragment este foarte grăitor în acest sens. Se referă la dilema lui Harriet, prietena Emei căreia Emma vrea să-i controleze viața și căreia i-a cam făcut-o muci, de a cumpăra niște muselină și oscilarea continuă între două adrese către care ar putea să trimită muselina:

Emma watched them in, and then joined Harriet at the interesting counter,—trying, with all the force of her own mind, to convince her that if she wanted plain muslin it was of no use to look at figured; and that a blue ribbon, be it ever so beautiful, would still never match her yellow pattern. At last it was all settled, even to the destination of the parcel.

“Should I send it to Mrs. Goddard’s, ma’am?” asked Mrs. Ford.— “Yes—no—yes, to Mrs. Goddard’s. Only my pattern gown is at Hartfield. No, you shall send it to Hartfield, if you please. But then, Mrs. Goddard will want to see it.—And I could take the pattern gown home any day. But I shall want the ribbon directly—so it had better go to Hartfield—at least the ribbon. You could make it into two parcels, Mrs. Ford, could not you?”
“It is not worth while, Harriet, to give Mrs. Ford the trouble of two parcels.”
“No more it is.”
“No trouble in the world, ma’am,” said the obliging Mrs. Ford.
“Oh! but indeed I would much rather have it only in one. Then, if you please, you shall send it all to Mrs. Goddard’s— I do not know—No, I think, Miss Woodhouse, I may just as well have it sent to Hartfield, and take it home with me at night. What do you advise?”
“That you do not give another half-second to the subject. To Hartfield, if you please, Mrs. Ford.”
“Aye, that will be much best,” said Harriet, quite satisfied, “I should not at all like to have it sent to Mrs. Goddard’s.”

Dacă aveți de gând vreodată să începeți să-l citiți, să nu fiți foarte surprinși de repetiția stilistică a acestui fragment care înseamnă cam peste 75% din tot romanul.

Advertisements

Jane Austen în ipostaze dirty + scriitura XIX

Am fost foarte surprinsă să găsesc scriitura lui Jane Austen ca fiind foarte accesibilă, iar după vreo 30-40 de pagini citite din Emma, devenisem foarte sceptică de fidelitatea ediției față de original. Cu câteva scurte verificări pe internet mi-am dat seama că exact asta era limba. Sunt foarte surprinsă de cât de bine s-a păstrat limba engleză de la începutul din secolul XIX și de cât de inteligibilă poate fi pentru cititorul contemporan, chiar și cel străin. Chiar și așa, există contexte, construcții sintactice, mai exact, în textele lui Austen, aproape imposibile și nu foarte rare și, de altfel, în limbajul standard contemporan din literatură. Nu face excepție micul paragraf de jos:

“Emma listened, and then coolly said, ‘I shall not be satisfied, unless he comes.’
‘He may have a great deal of influence on some points,’ continued Mrs. Weston, ‘and on others, very little: and among those, on which she is beyond his reach, it is but too likely, may be this very circumstance of his coming away from them to visit us.’

Și ca bonus, o scenă de sex in absentia între Emma și Mr. Elton, tipică pentru perioadă victoriană:
“Emma’s project of forgetting Mr. Elton for a while, made her rather sorry to find, when they had all taken their places, that he was close to her. The difficulty was great of driving his strange insensibility towards Harriet, from her mind, while he not only sat at her elbow, but was continually obtruding his happy countenance on her notice, and solicitously addressing her upon every occasion. Instead of forgetting him, his behaviour was such that she could not avoid the internal suggestion of ‘Can it really be as my brother imagined? can it be possible for this man to be beginning to transfer his affections from Harriet to me? – Absurd and insufferable!’.
Scena e cu atât mai interesantă, cu cât totul se petrece la masă cu întreaga familie de pudibonzi. Victorianismul redefinit. Da, mi-e greu s-o exclud pe Jane Austen din perioada victoriană.

Bookfest și vicii aferente

Există ceva odios în furtul cultural care mi se pare insuportabil propriii firi. Anume, mascarea asta ipocrită a unei fărădelegi fățișe în spatele unei viciozități care face actul să fie justificabil – dacă ești prins în flagrant, în care altă poziție te poți afla decât în cea a martirului cultural? A celui care se sacrifică, care depășește convențiile sociale în care am învățat să trăim cu toții tocmai pentru a le întări ulterior, acționând, chipurile, tot înspre binele general, prin mântuirea în urma actului lecturii. Jalnic! Toți cei care cred că pot scăpa cu o astfel de mentalitate fals emancipată se înșală amarnic! În fața legii, furtul este furt, indiferent de obiectul deposedat! Nu că aș fi o legalistă dogmatică, dar dacă urăsc ceva aceea este duplicitatea. Cât timp am fost azi la Bookfest, am văzut numeroși hoți fără să fiu nici măcar atentă la asta. Cred că pot vorbi de zeci de cărți în care furtul se săvârșea fățiș, dar ingenuitatea celor puși în slujba vreunei edituri îi scăpa de orice penitență!

Modalitățile de furt au fost numeroase, folosite în tot soiul de contexte, dar cred că cele mai multe furturi au avut loc la RAO, după câte am văzut. Titluri precum cele ale lui Foucault, Camus, Sartre, Romain Gary, Ilf și Petrov, Steinbeck, Gombrowicz erau expuse la niște preturi exorbitante. Evitam privirea la amenințarea pe care o aduceau astfel de prețuri de fiecare dată când treceam pe acolo. Poate mai rău a fost știind că RAO este deja cea mai cunoscută editură prin faptul că nu-și plătește traducătorii și autorii care nu sunt 100% mainstream. Boicotarea pasivă nu a avut succes, firește. Standul era plin de masele nesolitare militând cu nesaț pentru editura ciorditoare. Iar cei de la RAO vorbeau cu diminutive în cazul prețurilor neaproximate. Oamenii plăteau „bănuți” la editura lor.

Singura bucurie reală pe care am avut-o la Bookfest a fost autograful personalizat din partea lui Houellebecq „pour mon cher Raluca”, care n-a făcut o casă rea cu mizantropia moderată pe care și-a mărturisit-o în jalnic organizată întâlnire de la standul francez. Un tip autodenumit „ilustrator” în general dar și într-o carte făcută de unul singur inspirată din Houellebecq (despre care Alexandru Matei a zis că nu-și mai amintește dacă era volum de poezii sau proză (sau despre alta a autorului francez) – deci un cârnat ignorant care a venit acolo completamente nepregătit) a luat controlul asupra discuției înaintea autorului principal și sub pretextul prezentării celui din urmă a început să se prezintă singur, să ajungă la probleme dificile de teorie literară (pe care nu le-a expus, pentru că a zis ca sunt prea complicate pentru timpul scurt pe care îl are sau vreo măgărie scabroasă similară la adresa publicului), a debitat ca un iepure în călduri, vorbind despre cum se trage din niște pictori de biserică și alte rahaturi insuportabile, timp în care, în spatele mesei la care stăteau cei trei, se proiectau desene de genul Dragon Ball Z și New Gothic infantil făcute de sus-numitul. Deci cretinul ăsta nu a încercat decât să se autopromoveze pe umerii unui autor destul de cinic oricum, dar mult mai tolerant decât s-ar fi pretins.

Ego vs Eco

Îmi plac soarele, iarba, caprifoiul, plaja, briza ușoară care-mi brăzdează obrazul, lectura în lumina caldă a unei zile de primăvară, copii plimbându-se pe stradă, conceptul de ciclism ușor, îmi plac plimbările, parcurile întinse, îmi place să iubesc, să urăsc, să trăiesc vitalismul clipei curente, să fac efort fizic până la epuizare, să mă relaxez fără să ridic un deget. Și până acum n-am spus chiar nimic despre mine.

Îmi plac How I Met your Mother, South Park, Family Guy, Dr. House, Grey’s Anatomy, Seinfeld, Two and a Half Men, Sex and the City, Supernatural, Desperate Housewifes, Kingdom’s Hospital, The Bing Bang Theory, Dawson’s Creek, NCIS, CSI, LAPD Blue, Bones, Twilight Saga, 90210, Person of interest. Și cu asta, iar, n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Chopin, Beethoven, Mozart, Bach, Vivaldi, Corelli, Scarlatti, Schubert, Clara Schumann, Tchaikovski, Shostakovich, Mussorgski, Prokofiev, Stravinski, Brahms, Berg, Schoenberg, Haendel, Haydn, Granados, Khachaturian, Lalo, Miaskovsky, Paganini, Mendelssohn, Mahler, Strauss (toti trei sau patru) Grieg, Kullak, Busoni, Holbrooke, Philip Glass, Saint-Saens, Tiberiu Olah, Carl Stamitz. Și cu asta încă n-am spus nimic despre mine.

Îmi plac Dostoievski, Liszt (ca critic literar), Houellebecq, Caragiale, Eminescu, Blaga, Arghezi, Eugen Ionesco, Samuel Beckett, Vonnegut, Henry Miller, Arthur Miller, Mark Twain, Faulkner, Sadoveanu, Marin Preda, Breban (nu cel cu dicționarul), David Lodge, Julian Barnes, Quignard, Kafka, Murdoch, Stendhal, Hermann Broch, Mateiu Caragiale, Andrei Codreanu. Și cu asta n-am spus nimic.

Care este concluzia firească pe care o putem trage din aceste liste, în sens Eco-ian (Vertigo)? Că, oricât de exhaustiv am încerca să ne definim propriul psyche, gestul în sine de la bun început este compromis. Eul nostru este un fluid de o heterogenitate maximală și fiecare dintre noi suntem un lac Baikal. Nu putem să ne definim decât în anumite instanțe sau perioade foarte mult finite, ne schimbăm cu o versatilitate aproape inumană și totuși metamorfozarea o simțim încă prea umană. Trecerea de la o ipostază la alta este tot ceea ce este omenesc, iar ceea ce este omenesc, iubim. Dar nu și tot ceea ce iubim este omenesc. Trebuie să ne oprim din a ne subestima noi, ca oameni, ca ființe raționale și emoționale, suntem multe prea complecși ca să ne predăm în fața unor câini.

Ars poetica

Câteva poezii scrise mai demult, dinainte să intru la facultate, deci fiți îngăduitori. Sper să vă placă 🙂

„Baginul” era un arhitep jungian inventat de mine 😀 eram cam năbădăioasă, dar cred în continuare că își păstrează o autencititate:

Bagin universal

Bagin spumos
E seva vieții tale
„Clit, clit..”
S-aude cel mai puternic mușchi anatomic,
Matriarhatul!

Post

postmodernismul s-a sfârșit.
postpostmodernismul s-a sfârșit.
postpostpostmodernismul s-a sfârșit.

Scrisoarea a 6-a

Azi femeea haine lunge
Te inchipuie ceresc
Dar tu esti mundan în frunce
Ca tot genul omenesc
De ai crede că cu lacrimi
Vei atinge stofa caldă
Ia, gândește printre cratimi,
Căci femeia nu e oarbă.

Câteva cuvinte…

Cred că iubirea pentru lectură o am de când mă știu. Pe lângă cărțile copilăriei („Jules Vernes”, „Cuore”, „Micul Prinț” etc.), citeam cu destul interes cărți serioase din care nu înțelegeam nimic: Hegel, Kirkegaard, Kant,Neuer. Mâncasem pe pâine tot romantismul german înainte să înțeleg ceva din el. Nu mă cred prea înnebunită după cărți, dar în general citesc orice îmi pică în mână, iar trierea o fac a posteriori. Așa am învățat cumva, să privilegiez cantitatea ca să pot fii selectivă ulterior.

Altfel, nu mă văd gen tocilară, deși am fost o elevă destul de bună și cam întotdeauna m-am descurcat fără probleme. Mai greu cu matematica și fizica, da’ în rest n-au fost chiar probleme 🙂 Iubesc să beau cafeaua dimineață cu maxim un pliculeț de zahăr brun, niște lapte (nu mult) și în general fierbinte. E printre puținele tabieturi pe care mi le permit și îmi dau senzația de o libertate negândită în alte circumstanțe.

Altfel, cred că am o libertate de gândire și un orizont destul de largi, chiar dacă uneori pot fi acuzată de o ușoară tendință spre feminism. Dar asta ar fi doar spre feminismul de bun-simț, nu cel extrem. Îmi plac prea mult bărbații ca să adopt așa ceva 🙂 Bine, probabil că trebuie să ai si un soi de masculinitate insurmontabilă ca să te împaci cu o astfel de gândire. Cam atât deocamdată din partea mea. Mă voi duce la culcare! Vă pup 🙂

Cei patru schl

La conferința de la Berlin din 7 iulie, pentru care spuneam în post-ul trecut că mă pregătesc, va trebui să fac un studiu comparatistic între patru nemți ante-naziști, și anume: Schelling, Schleger, Schiller și Shelley. Este vorba de o hermeneutică combinată cu teoria receptării (unde vor intra, firește, Schnitke, Schopenhauer și Kate Schopin) prin care voi demonstra, pe urmele austriacului Schnitzler, că în urma unei analize deconstructiviste, textul se va prăbuși sub propriile legi precare care-l țin laolaltă. Textul romantic, firește.

După cum demonstrează realiștii (Courbet, von Schiler – a nu se confunda cu Schiller sau un Schlinder), romantismul nu are nici o posibilitate de supraviețuire într-o lume care pregătește nu mai puțin de două războaie mondiale și un altul rece cu arme nucleare în America de Sud îndreptate spre S.U.A. Toate acestea, în mod paradoxal, fusesera deja anticipate de Nietzsche, care declară profetic: „mă veți înțelege de abia după cel de al doilea război mondial”. Dar misticismul lui Nietzsche face obiectul unei alte discuții de proporții pe care nu aș putea să le cuprind într-un post în care caracterul lapidar este cel mai apreciat (no offence to my readers!).

Firește, această înlănțuire diacronică a curentelor artistice majore și minore are principiul superiorității curentului care vine ulterior, pentru că acesta deja îl va fi cunoscut pe cel care sucombă sau e pe cale să sucombe. O superioritate aparentă, evident – nu putem trage concluzia că acele curente care vin după sunt net superioare celor anterioare. Și chiar dacă ar fi astfel, atunci care ar fi raporturile, spre exemplu, dintre un curent artistic nou și suma mai multor curente artistice din trecut? Putem afirma, oare, că suma constituită din baroc, clasicismul francez și iluminism este inferioară expresionismului sau impresionismului? Este cu siguranță greu de demonstrat. Există „n” invariante dar și variabile de luat în calcul și acestea stau sub semnul clar al indeterminării axiologice, căci numai o coordonare extrem de bine calculată între specialiștii domeniilor umaniste foarte variate le-ar putea calcula spre a ajunge la o concluzie cu adevărat obiectivă.

Ceea ce face notă discordantă în demonstrația de mai sus este cazul perioadei de tranziție de la romantism la realism, în care realismul, după cum spuneam, a demonstrat irelevanța ontologică a curentului său rival, pe care el încearcă să îl redea abscons într-un con de umbră prin principiul oglinzii mișcătoare care reflectă intim (dar inerent selectiv) mecanismele fundamentale care stau la baza societății contemporane. Este ironic poate că avangarda a folosit același mecanism al oglinzii sociale reflectânde, numai că în sensul cel mai literal. Mesajul nu a fost înțeles întru totul de omologii lor, ci doar târziu, prin raportarea la curentul realist, care a ajutat la decriptarea întregii semnificații.

Revenind la comparațiile dintre curentele artistice, probabil că nu ar trebui să intram totuși în astfel de impasuri calculatristice pe care nu le-am putea rezolva altfel decât cu o armată de cercetători destul de bine recompensați bănește, fie vorba între noi 🙂 În altă ordine de idei, vă promit că o să vă țin la curent cu eforturile mele legate de susținerea lucrării.

Urați-mi baftă! :-*